stire

O lume întreagă se află în întunericul necunoştinţei şi în umbra morţii, flămândă şi însetată de hrana vieţii, rătăcind ca oile fără păstor, hărţuită de puterile duşmănoase ale întunericului, departe de Domnul cel atât de aproape de noi. Călătorim pe calea vieţii şi Hristos este cu noi, dar ochii noştri „sunt ţinuţi”, ca ai celor doi ucenici, care mergeau spre Emaus (Luca 22, 16); vedem pe Domnul pe ţărmul vieţii noastre şi „nu ştim că El este” (Ioan 21, 4).

În şcolile teologice, în publicaţiile teologice, se poate stărui mai mult asupra adevăratului înţeles al Libertăţii personale, la care lumea de astăzi ţine aşa de mult. Omul este cu adevărat liber nu atunci când „face ce vrea”, aşa cum se crede de obicei. Această libertate anarhică, iresponsabilă este dăunătoare, şi insului, şi societăţii. Omul este cu adevărat liber numai atunci când se află în comuniune cu Dumnezeu.

Păcatul lui Adam este „peretele cel din mijloc al vrajbei” („Slava Învierii”, Glas I), iar voia păcătoasă a omului este „zid de aramă” între om și Dumnezeu. Așa cum un zid oprește vederea a ceea ce se află dincolo de el, tot așa păcatul închide orizontul vederii lui Dumnezeu, ne închide în noi înșine ca un zid, ne face tot mai neasemănători cu Dumnezeu și de aceea ne simțim tot mai departe de El, Care ne este așa de aproape.

Fără cea mai mică îndoială, noi ştim că Dumnezeu este prezent pretutindenea, lângă fiecare din noi; ba „ne este mai aproape decât noi înşine” (Fericitul Augustin), pentru că „în El vieţuim, ne mişcăm şi suntem” (Faptele Apostolilor 17, 28), „Ne aflăm în oceanul nemărginit, neînţeles, negrăit al lui Dumnezeu” (Părintele Dumitru Stăniloae, Dogmatica I, p. 143).

A venit deci, pe pământ Domnul Păcii, ne-a adus o Pace fără sfârşit şi se află permanent în mijlocul nostru făcător de Pace. De ce dar, nu este pace în lume? De ce lumea, ca şi cum nu ar avea-o, o caută, o doreşte, suspină după Pace?

Dar cum înţelege lumea Pacea?

După mai multe necazuri, m-am îmbolnăvit grav: nu mai mâncam, nu mai puteam merge la serviciu...

Am refuzat să mai apelez la psiholog şi la psihiatru, hotărând să merg la biserică. Bunul Dumnezeu a rânduit să ajung la Cuvioasa Parascheva, unde mai fusesem şi altădată. Acum m-am rugat din toată inima, cu lacrimi, până când am simţit că Maica Parascheva mi-a răspuns: când ţineam mâna pe pieptul dânsei, îl simţeam viu, de parcă era o inimă care bate. Am ajuns acasă bucuroasă, observând apoi că uşor, uşor îmi reveneam.

Noi suntem case ale lui Dumnezeu, ogorul Lui. Iubirea lui Dumnezeu, care ne este dăruită din belşug prin Sfintele Taine şi prin slujbe, canonul personal, Rugăciunea lui lisus şi studiul cărţilor patristice, spre aceasta ţintesc: să ne zidească pe noi înşine casă trainică. Să fim neîncetat cu luare-aminte Ia noi înşine. Pe lume au existat clădiri strălucitoare, aşezăminte şi mănăstiri frumoase, care s-au pustiit. De ce credeţi că s-a întâmplat aceasta? Pentru că nu au fost oameni drepţi şi cumpătaţi care să le locuiască.