E cuvântul care nu se mai reduce la filologie, ci care devine teologie, adică vorbire despre Dumnezeu sau cu Dumnezeu.

Iisus Hristos și Biserica alcătuiesc un întreg. Din Biserică, în etajul superior, fac parte sfinții, așa că nu văd cum ar fi eliminați din comuniune și din această rugăciune.

Este important să avem această armă care este rugăciunea nesofisticată, fără pretenții, fără sfințenie, care, însă, te sfințește prin sfințenia ei, prin care simți că nu ești singur, prin care simți că te însoțește în boală, că-ți întinde o mână.

Nu vor fi osândiți pentru că au furat, au desfrânat sau au săvârșit altceva din toate cele pe care nu le îngăduie Dumnezeu, ci pentru că nu au arătat grijă pentru Hristos, slujindu-le semenilor împovărați. Deci, cât mai este timp, să-L vizităm pe Hristos, să-L îngrijim, să-L îmbrăcăm, să-L adăpostim, să-L cinstim.

Nu ne cere nici aur, nici argint, nimic de acest fel. Iar dacă posedăm cumva acestea, El ne poruncește să le împărțim la săraci. Pe noi înșine ne caută El, ne cheamă, dorește să rămână cu noi.

Nu poți însă susține că l-ai iubit pe aproapele, așa cum a trebuit să-l iubești, pentru că fie ai urât, fie ai judecat, fie nu ai luat apărarea celui nedreptățit.

Fii cu dragoste și fă pace acum, când poți, că tare este greu la urmă când te mustră conștiința și când nu mai poți face nimic!

Din frica de Dumnezeu nasc și cresc în noi credința, nădejdea și dragostea; iar din temerea de moarte se nasc lacrimile și căința pentru păcate.

Dragostea te face să rabzi boala și chiar să-ți fie dragă, pentru că te curăță de toate murdăriile. Și dacă ai dragoste pentru Hristos, rabzi totul: și ocări, și batjocură...

Nimic nu poate să apropie în așa măsură inima de Dumnezeu ca milostenia.