Osândirea este cel mai mare păcat, care ne desparte de Dumnezeu. De îndată ce ne vine în minte, s-o coborâm în iad și să spunem: „Vino să te duc la viermele cel neadormit! Vino să te duc în întunericul cel gros, în focul cel veșnic! Ia să ne punem degetele în foc…”.

Cel care se nevoiește va vedea mărețiile lui Dumnezeu și va spune: „La mine ai venit, Hristoase al meu? La mine, vasul cel necurat, ai venit să Te sălășluiești? În inima mea cea murdară? Unde este podoaba? Unde este străduința mea pentru împodobirea sufletului meu, ca să vii și să Te sălășluiești în el?”.

Și, cu tot frigul și amorțeala iernii, nu numai că toate sunt la locul lor, dar mai mult încă, nimic nu e lipsit de încântare și frumusețe.

Unde strălucește harul lui Hristos, acolo întreaga ființă a omului se schimbă și ajunge într-o așa stare, precum natura în vremea primăverii.

Spălat și umezit de apele primăverii, pământul începe a se acoperi cu verdeață și cu flori.

Umblați în dragostea blândeții, în cuvântul adevărului, în puterea lui Dumnezeu, urmând celor smeriți și urechea astupându-v-o de la neascultare, țineți-vă departe de orice cuvânt al împotrivirii și, supunându-vă unor mai dese înfrânări ascetice, puneți căpăstru trupului!

O, omule, când te vei răni la suflet de cele mai ascuțite săgeți ale păcatului, nu întârzia să aduci durerea Doctorului celui folositor de suflet.

Din pofta cea fără rânduială de mâncăruri, rușinându-se de lăcomia pântecelui, Adam, a fugit la patimile poftelor rele și astfel, prin pizma diavolului și-a adus sieși moartea.

Când avem gând înțelept, gândul înțelept ne îndreptează spre fapte bune. Faptele bune, întărindu-se în noi, devin puteri sufletești, devin virtuți, întăriri. Și întărirea aduce cunoștință.

Hristos săvârșește lucrare dinadins, pentru ca această lucrare de milă din partea Lui, să dea la iveală lipsa acesteia nu numai din partea cetățenilor Ierusalimului, ci din partea tuturor oamenilor tuturor vremurilor care îl văd pe aproapele lor în durere mare și nu ridică un deget ca să-l ajute.