Numai dacă ne vom clădi casa lăuntrică pe stânca lui Iisus, dacă ne vom clădi cetatea pe stânca harului de sus, iar nu pe nisipul propriilor noastre puteri și voințe, numai atunci răul din noi înșine și răul din afară nu va avea putere să ne vatăme.

Patimile moștenite de la părinți, înclinările rele trasate din moși-strămoși și, pe deasupra, păcatele noastre formează în sufletul nostru impuritățile, pământul, zgura, corpurile străine care trebuie înlăturate pentru ca aurul din noi, adică chipul și asemănarea lui Dumnezeu, să iasă lămurit, curat și strălucitor.

Totuși, trista situație în care ne aflăm nu trebuie să ne ducă la deznădejde. Dumnezeu ne-a lăsat medici și medicamente duhovnicești care pot, prin darul Duhului Sfânt, să dezrădăcineze cu desăvârșire acest egoism.

Atunci eu, în loc să fac metanie și să zic: „Iartă-mă, preacuvioase părinte”, m-am mâniat și am fugit în pădure, zicând în mintea mea că numai din răutate mi-a făcut acest gest, ca să mă facă de rușine față de lume.

Vezi pe cineva că a greșit, să-ți fie milă de el: „Doamne, săracu’, uite ce i-a făcut diavolul…” și să nu judeci pe nimeni.

Cum auzea ușa deschizându-se, începea să binecuvânteze: „Domnul Dumnezeu...”. Cum auzea un zgomot, iar binecuvânta, totdeauna era cu binecuvântarea pe buzele sale.

Dacă îi spui gândului: „Am să-l ocărăsc mâine”, vei scăpa; dar dacă îi zici azi... fără să vrei ai pierdut. Gata, ai picat; adică Duhul Sfânt ne lasă în părăsire.

Dacă noi căutăm să ne fure somnul din „Doamne, Iisuse...”, pe acea măsură, Bunul Dumnezeu ne ajută a birui patimile. 

Câte zile vei avea, să te ferești a judeca și a osândi. Când îți spune gândul că acela nu corespunde, ori este păcătos, să-i spui așa gândului: „Eu sunt mai păcătos ca acela! Acela poate se mărturisește, poate plânge, poate are smerenie, și Dumnezeu îl iartă pe el pentru că el se pocăiește”.

Dacă am vedea ce izbucnește din noi și ce gândește mintea noastră, atunci am conștientiza că suntem mereu vinovați față de Dumnezeu și că-L mâhnim neîncetat.