Frica Domnului este învățătoare a sufletului și nădejde îi vestește.

Oare vezi tu că în toate acestea a început rana ta să se vindece și să se închidă? Adică patimile început-au să slăbească? Și iarăși ia aminte și vezi de nu cumva din lăuntrul ranei tale celei putrede a început să răsară trupul cel viu, adică pacea sufletului.

Să te gândeşti că mizeria din baltă nu loveşte atât de mult în nas, cât lovesc în suflet povestirile murdare despre viaţa altora.

Să ucidem, așadar, poftele viclene. Să ne eliberăm de patimi. Dacă vrem, ne vom lupta. Și dacă ne vom lupta, vom izbândi, cu harul Domnului.

Cineva, amăgindu-se, grăiește: „Astăzi să-mi fac plăcerea mea, iar mâine mă voi pocăi”. Dar cine știe de va ajunge sau nu ziua de mâine? Că, fără de veste, vine moartea și-l pierde pe el.

Osemintele au fost puse într-un sac special, sigilate și așezate într-o răcliță de lemn sculptat, apoi au fost depuse în paraclisul Reședinței Mitropolitane.

Această împărăție nu este de neatins. Sfinții, în viața lor, au câștigat-o, lucrând cu osteneală necurmată, cu ajutorul lui Dumnezeu, spre biruirea păcatelor proprii.

Prin Sfânta Împărtășanie, Dumnezeiescul Sânge se revarsă în sufletele noastre bolnave și slăbite, și noi devenim iarăși buni și destoinici vieții duhovnicești.

Răbdarea este virtutea care ne ajută foarte mult în creșterea noastră duhovnicească.

Așa cum există multe moduri de viață, la fel există și multe locuri lângă Dumnezeu, care se deosebesc și se împart după vrednicia fiecăruia. Și omul lucrează o virtute, un altul pe alta, celălalt multe împreună sau pe toate, desigur, dacă aceasta este cu putință.