Toate aceste dificultăți ‒ necesitatea ostenelii, a răbdării, a smeririi sinelui ‒ devin pentru mulți, care s-au obișnuit să caute în viață numai bucurii și plăceri, un obstacol pentru creșterea în viața duhovnicească, iar crucea mântuitoare, pe care fiecare om trebuie să o ia și să o ducă în mod conștient și cu dragoste, singura cu care ne putem rupe de atașamentele și slăbiciunile lumești, este respinsă ca o greutate cu neputință de dus.

Omul pe cât este de mic, pe atât este de mare, pe cât de înțelept, pe atât de fără de minte, pe cât de bogat, pe atât de sărac, pe cât de bun, pe atât de rău. Cunoaștem multe, dar ignorăm și mai multe.

Să nu ne rușinăm, să nu ne temem, să nu ne fie frică să ne expunem, ca să putem fi ajutați. Să nu începem iarăși să ne comparăm cu cei mai răi. Să încetăm să considerăm că nici un duhovnic nu este în stare și destul de vrednic să ne asculte.

Faptul că suntem creștini și avem inimă bună nu o vom arăta atunci când ne lingușesc, ci când ne supără, când lucrurile nu merg cum am vrea noi, când nu suntem recunoscuți, când nu suntem luați în seamă.

Omul vechi, omul sufletesc, numește libertate puterea de a-și împlini voia proprie.

Sufletul nostru este extrem de sensibil și orice nu ne place sau ne doare din ce ne face sau spune cineva, ne tulbură.

Cum deosebim dacă nu putem să ne facem rugăciunea de seară din cauza oboselii sau din lene?

Sfânta Biserică, în cântările ei din această zi, ne atrage cu deosebire atenția asupra acestui moment și ni-L înfățișează pe Domnul, Care ne cheamă: „Cel ce însetează să vină la Mine și să bea” – așteptând ca și noi, asemenea samarinencei, să ne adresăm Lui, implorându-L: „Dă-ne, Doamne, această apă a Ta!”.

Așa dorim și noi ca să gustăm o dată, poporul să guste din apa vieții dată de creștinism și să nu mai înseteze, să nu mai meargă la lume, la puțuri, ca să scoată apă cu funia, ci să primească această apă o dată pentru totdeauna, să cunoască adevărul în Iisus Hristos.

Samarinencei, pe care suntem în drept să ne-o închipuim privită cu ochi nu prea buni în orașul ei, nu-i mai pasă de ce spune lumea: chiar printre ai săi (unde-i va fi fost mai greu, ca și lui Iisus) se grăbește să-L preamărească pe Domnul, să-I fie roabă și crainică.