Să voim așadar și noi din tot sufletul mântuirea noastră, precum a voit-o și Acela cu iubire de oameni și pentru care a arătat multă pogorâre.

Desfrânarea nepocăită și nespovedită este despărțire de Dumnezeu și agonisitoare a judecății, fiindcă „pe desfrânați și pe adulteri îi va judeca Dumnezeu” (Evrei 13, 4). Este depărtarea de viață, moartea sufletului și începutul tristeții celei fără de sfârșit. 

Creștinul participant la slujbele bisericii nu trebuie să fie creștin doar duminica, doar când e în biserică (deși nici aici nu-și leapădă relele năravuri, ca de exemplu judecata și bârfirea altora), ci toată viața.

Actul de credință angajează omul întreg, cu tot sufletul și cu tot trupul. Credința nu e doar o adeziune intelectuală la învățătura creștină despre Dumnezeu, ci este un mod de viață susținut de harul divin.

Rugăciunea comunitară este condusă de un trimis al lui Dumnezeu, de un om sfințit de El, ca să stimuleze iubirea între oameni și cea dintre oameni și Dumnezeu. Prin prezența și prin lucrarea sa, preotul este un organ al harului divin.

În această stare se află credinciosul care și-a acceptat păcatul său, care și-a acceptat întunericul lui, care s-a pocăit, s-a curățit și a fost luminat și umblă întru nepătimire, îndumnezeire, sfințenie și sfințire.

Cuviosul Siluan cunoaște foarte bine ce spune, atunci când zice că Duhul Sfânt este cel mai mare dar al lui Dumnezeu către om. Cum vom cunoaște și vom dobândi Duhul Sfânt? Prin Sfintele Taine. Fiecare dintre noi este chemat să aibă înlăuntrul lui această experiență.

Devenim prin Duhul Sfânt ai lui Hristos. În Duhul Sfânt devenim dumnezei după har. Fiecare mădular al Bisericii se unește cu Duhul Sfânt și astfel se îndumnezeiește.

„Conștiință, spu­ne drept, dacă mor acum, mă mântuiesc? Îi place lui Dumnezeu ce fac sau nu?”

Îmi ziceam adesea: lasă, mai târziu m-oi pocăi,
Nu gândeam că peste-o oră voi trăi sau voi muri.