Pe când eram tânăr, eu mă luptam cu ele zi și noapte și asudam să mi le supun! Dormeam pe pământ, posteam cu desă­vârșire zile întregi, și tot îmi dădeau de furcă!

Căci binele făcut cu mâhnire, sau din constrângere, este fără de har și fără de podoabă, că binefacerea trebuie făcută cu tresăltare de bucurie, nu cu lacrimi în ochi.

Iar tu, de ești în stare să faci lucruri mai mari și prin care se face bine sufletului (căci, de vei voi, și cu acestea te-a îmbogățit Dumnezeu), nu te da înlături de la facerea de bine celui lipsit nici prin aceste lucruri.

Nu-ți fie frică. De ce ți-e frică? De moarte? Spune că ești mort și ai terminat povestea! Adică, atunci când ai depășit frica de moarte ai scăpat...

Nu putem trăi în trecutul care nu există și să îi acordăm astfel o existență pe care nu o are. Să spunem că am trecut printr-o experiență tristă și să continuăm să o retrăim la infinit. Același lucru este valabil și pentru viitor.

Gelozia există pentru că, în loc să ne vedem de treaba noastră, ne uităm mereu la ceilalți și la toate detaliile.

Când și noi cu credință și răbdare stăruim în rugăciune, simțim pe Iubitorul de oameni că stă plin de dragoste lângă noi, ca un părinte iubitor, și ia întunericul de deasupra noastră și ne dă lumina Lui și ne umple de viață, fiindcă „întru El era viață și viața era lumina oamenilor” (Ioan 1, 4).

Cine își dă seama de orbirea sa duhovnicească încetează a mai nădăjdui în sine și în dreptatea sa și, asemenea Prorocului David, strigă: „Doamne! Deschide ochii mei și voi pricepe minunile din legea Ta” (Psalmul 118, 18).

Dacă orbul trupesc nu vede soarele cel fizic, lumina lui, orbul sufletesc nu-L vede pe Soarele dreptății și Părintele luminilor, cu strălucirea harului Său.

Fiecare creștin trebuie să fie un ostaș al lui Hristos, Dumnezeul nostru, ostaș care luptă neîncetat cu păcatul, care caută să dobândească bucuria aflării Duhului Sfânt aici, pe pământ.