Ferice de cei care își văd păcatele lor!
Dacă lipsa vederii trupești este o excepție, lipsa vederii sufletești parcă este regulă generală!
Este important de știut că mai ales două lucruri trebuie să vadă omul în această lume ca să fie într-adevăr cu lumină sufletească. Să vadă pe Dumnezeu și lucrurile lui Dumnezeu. Să nu vă-nchipuiți că cineva care vede pe Dumnezeu, își ridică ochii spre cer și-L vede pe Dumnezeu undeva în nori, sau undeva în Soare, sau undeva în stele, sau undeva în Lună, sau ca o umbră, sau ca știu eu ce, cum vin unii și spun: „Părinte, eu am văzut pe Domnul Hristos cum Îl vedem în icoane ș.a.”. Nu-i vorba de așa ceva.
Pe Dumnezeu Îl vezi atunci când știi că nu-L poți vedea! Și mai trebuie să vedem ceva. Ce? Păcatele noastre. Cine nu-și vede păcatele încă nu a văzut ce trebuie să vadă!
În Pateric se spune că un frate l-a întrebat pe un părinte: „Ce zici părinte de cei care au vedenii cu îngeri?”. Și părintele a zis: „Frate, eu îi fericesc pe aceia care își văd păcatele lor”. Cine își vede păcatele? Numai acela le vede care nu ia aminte la păcatele altora. Același vede păcatele care știe că el este păcătos și nu alții-s păcătoși, sau acela care știe că mai sunt și alți păcătoși, dar nu ia aminte la păcatele altora, ci ia aminte la păcatele sale.
(Arhimandritul Teofil Părăian, Veniți de luați bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, p. 172)