Așa cum aceia nu se revoltă, nu deznădăjduiesc și nu blestemă, ci își ridică crucea cu răbdare, la fel să faci și tu: ridică-ți crucea și ai multă răbdare.

Zi de zi, să-și ia omul crucea sa – crucea răbdării necazurilor, a punerii de sine pe ultimul loc, a îndurării amărăciunilor și a bolilor, a acceptării tăcute a ocărilor, a ascul­tării depline și fără rezerve, neîntârziate, de bună­voie, bucuroase, neînfricate, statornice.

Dumnezeu nu cere de la începători rugăciune neîmprăștiată, care se dobândește în timp îndelungat și cu multă trudă.

Dacă te rogi cum se cuvine, să aștepți să-ți vină ceea ce nu se cuvine.

Mulțumim lui Dumnezeu pentru această stare de har ce i s-a trimis, care este, cum s-ar zice, o pregustare a vieții fericite care o așteaptă.

Pocăința înseamnă să recunoști că Împărăția Cerurilor este în noi, lucrătoare printre noi. Numai în măsura în care acceptăm venirea acestei Împărății vor deveni toate noi pentru fiecare.

Căința nu însemnă privirea în jos la imperfecțiunile proprii, ci în sus, spre iubirea lui Dumnezeu; nu în urmă cu reproș, ci înainte cu încredere. Să privești nu ceea ce n-ai reușit să fii, ci ceea ce poți încă deveni prin harul lui Hristos.

Să ne îngrijim în această scurtă viață de mântuirea noastră. Să ne temem de Domnul nostru, nădăjduind că vom primi acele binecuvântări negrăite și viața cea cerească împreună cu îngerii lui Dumnezeu, acea nespusă slavă și acel sfânt locaș, în care se află Mirele Bisericii împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

Trecând de la Sfânta Scriptură la Părinții Bisericii, regăsim același adevăr, repetat cu neobosită insistență. Întrebat ce face în pustie, Avva Milisie a răspuns: „Sunt un om păcătos și am venit să-mi plâng păcatele”. Pocăința nu-i o simplă etapă, o perioadă pregătitoare, ci trebuie să dureze toată viața.

Orice credincios trebuie să știe că el nu este simplu spectator la o slujbă dumnezeiască, că el nu este un simplu asistent la slujba dumnezeiască, ci este un slujitor.