Natura lucrurilor dumnezeiești este astfel încât trebuie mai întâi să le iubim și apoi să le înțelegem, altfel cunoașterea lor este inaccesibilă.

Creștinismul nu-l putem înțelege teoretic, ci numai dacă trăim poruncile.

Independent de modul de asceză specific monahilor, învățătura creștină prevede pentru toți creștinii unele nevoințe ascetice.

Suntem liberi să alegem dacă ne ducem sau nu la întâlnirea cu Hristos, sau dacă ne vedem de „treburile noastre”. Suntem liberi. Este marele privilegiu care ne-a fost dat la Creație. Este marea taină a lumii oamenilor. Dumnezeu a găsit în acordarea libertății forma ideală a unei omeniri care să se simtă demnă și independentă, până la riscul de a se priva chiar de El.

„Omul lui Hristos” simte că trebuie să fie ca Hristos, Care a săvârșit actul mântuirii pentru toți oamenii, scoțându-i pe toți de sub același blestem și unindu-i în aceeași credință, nădejde și dragoste.

Până și copiii își părăsesc jucăriile după o vreme. Nu-i mai interesează. A fi liber înseamnă a nu fi o jucărie mecanică.

Harul lui Dumnezeu nu este magie, nici yoga, nici vreun alt mod de vedere simțită sau închipuită, ci descoperire dumnezeiască, sălășluire și întâlnire personală a lui Dumnezeu cu omul. Dumnezeu dă și omul primește, dacă va crede deplin și se va supune dumnezeieștii voiri și în consencință, dacă va tăgădui și se va întoarce de la orice răutate.

Pururea pomenitul gheron Iosif a numit rugăciunea „limba veacului ce va să fie”, pe baza experienței și învățăturii sfinților Părinți că deplinătatea harului la fiecare suflet văzător este neîncetata rugăciune. De altminteri, și lucrarea îngerilor în veacurile cele nesfârșite ale slujirii lor către Dumnezeu, ce altceva este afară numai de laudă și slavoslovie, adică rugăciune?

Nu ascunde întristarea în inima ta, deoarece bucuria celui rău este întristarea, deznădejdea, din care se nasc multe și din care se umple de amărăciune sufletul. Cel care are puterea căinței imediat spune: „Am păcătuit, Părinte, iartă-mă!”. Și astfel alungă întristarea.

Omul nu trebuie să aștepte rugăciunea ca să nu se-mprăștie, ar trebui să nu se împrăștie nici când nu-i rugăciune.