Mărturisesc Ție, Mântuitorule, păcatele pe care le-am făcut și rănile sufletului și ale trupului meu, pe care tâlhărește le-au pus înlăuntrul meu gândurile cele ucigătoare.

Poetul se adresează Mântuitorului Hristos cu dispoziție spre mărturisire. El decide destăinuirea păcatelor pe care le-a făcut. Dorește să scoată în evidență rănile pe care le poartă în sufletul și în trupul său, răni pe care le-au deschis alți tâlhari, precum gândurile cele necurate. Foarte importantă este sublinierea interdependeței sufletului și a trupului, dar și a atitudinii acestora față de păcat. În troparul acesta gândirea poetului se îndreaptă spre Pilda samarineanului milostiv (Luca 10, 30-36). În alte tropare, prezentate mai jos, se va reîntoarce [la această pildă].

De am și greșit, Mântuitorule, știu însă că iubitor de oameni ești; bați cu milă și Te milostivești fierbinte; pe cel ce plânge îl vezi și alergi ca un părinte, chemând pe cel rătăcit.

Împreună cu mărturisirea stării sale de păcătoșe­nie, poetul își declară credința în iubirea de oameni a Mântuitorului. Cuvintele imnografului ne amintesc de exprimările asemănătoare ale Sfântului Simeon Noul-Teolog: „Știu, Mântuitorule, că altul ca mine n-a greșit Ție… dar și aceasta știu, că mărimea greșelilor mele și mulțimea păcatelor mele nu covârșesc răbdarea cea multă a Dumnezeului meu, nici iubirea Lui de oameni cea înaltă…” (rugăciunea a 7-a din Rânduiala Sfintei Împărtășanii). Sfântul Andrei, ca să indice atitudinea lui Dumnezeu față de omul păcătos, împrumută expresii și imagini din Pilda Fiului Risipitor.

(Simeon Koutsa, Plânsul adamic. Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, Editura Doxologia, Iași, 2012)