Câte laude nu i se cuvin lui Iov, care chiar dacă a pierdut dintr-odată tot ce agonisise prin muncă cinstită, nu și-a pierdut nădejdea în Dumnezeu și nu a încetat să-I mulțumească?

Răbdarea trebuie să se întindă peste tot ceea ce pronia lui Dumnezeu ne trimite în viața noastră duhovnicească. Prin răbdare, omul devine bun luptător și nevoitor, și dobândește adeseori mai multe izbânzi duhovnicești decât altul, prin nevoința sa de bunăvoie.

Cât timp există lăcomie și răutate, vom avea și război. Cea mai mare și mai înfricoșătoare stăpânire este păcatul. Dacă începem să strigăm „Jos păcatul!,” e ca și cum am spune „Jos războiul!”.

Când ești prea preocupat de tine, Dumnezeu nu mai are unde să mai dea semnele.

Din nefericire pentru noi, încă nu reușim sau reușim prea rar să ne creștem într-atât în Hristos, încât Hristos să fie pacea noastră și această pace să se transfere către ceilalți.

Dăruind, iubești! Iubind, dăruiești!

Dacă ajungi să fii liniștit, numai în condițiile de liniștire să știi că nu ești liniștit.

Roadele smochinului – produse ale firii, ale naturii naturale – sunt subordonate ciclurilor de rodire, însă devotamentul oamenilor nu cunoaște soroace și pauze. Interpretarea alegorică se impune: smochinul e omul, iar smochinul neroditor e omul și el neroditor, rece, aspru, nereceptiv chemărilor cerești.

În Săptămâna Mare s-au săvârșit niște lucruri cât se poate de mari: patimile și moartea Dumnezeu-Omului pentru neamul omenesc.

Noi trebuie să avem roade continuu, pentru că nu știm în ce timp va trebui să dăm seama de roadele noastre.