O altă caracteristică a monahismului românesc este accentul deosebit pus pe latura practică a vieții duhovnicești.

Cine nu este păcătos? Suntem plini de păcate, de greșeli, unele mai vădite, altele mai puțin vădite, încât poate nu ni le cunoaștem nici noi; uneori mai ascunse, alteori mai puțin ascunse.

După convertire păcătosul nu renunță la preocupările sale de dinainte și la vechiul său mod de viață, atunci acestea îl readuc cu ușurință la cele vechi. Trebuie reclădit totul și noile rânduieli trebuie introduse pretutindeni.

Viețile Sfinților ne arată că acești oameni s-au născut cu o inimă atât de curată și cu o minte atât de nepătimașă, încât ei erau conduși de Duhul Sfânt așa cum e condusă o corabie cu pânze de un vânt pricinic.

Această nevoie de muzică permanentă descoperă incapacitatea omului modern de a se bucura de liniște, de a o înțelege nu ca pe ceva negativ, ca pe o simplă absență, ci tocmai ca pe o prezență și ca pe o condiție pentru orice prezență reală. 

A te lepăda de satana nu înseamnă doar a respinge o ființă mitologică în a cărei existență nici nu se mai crede. Înseamnă a respinge toată această concepție despre lume, plină de suficiență și de deznădejde.

Cele sfinte, Trupul și Sângele lui Hristos, sunt numai pentru cei care sunt sfinți. Dar nimeni nu este Sfânt, decât Unul Sfânt Iisus Hristos. Și astfel, la nivelul jalnicei „vrednicii” omenești, ușa este încuiată; nu există nimic ce putem oferi și care ne-ar face „vrednici” de acest Dar Sfânt.

Dumnezeu nu l-a lăsat neîmbogățit pe om – are multe forțe în el ca să-l tragă spre Cer.

Nu pierdeți din vedere amănuntul, dar nici nu vă pierdeți în amănunte. Nu pierdeți amănuntul care vă poate crește. De păcatul care este mai aproape de voi, de acela să vă feriți!

Pe nicio mamă nu o poți învinui că nu ți-a dat destul. Ți-a dat tot că a stat la dispoziția ta. Ți-a dat și sângele. Nu poți să o învinuiești că nu ți-a dat. Dar pe Dumnezeu care a creat și sângele și laptele și pe mamă, și pe fiu...