Dacă îți vor lua haina, iar tu dai și cămașa ce o ai (Luca 6, 29), te va îmbrăca Hristos după ace­ea. Dacă te doare pentru un nenorocit și îl ajuți, de ar fi fost Hristos, gândește-te ce jertfă ai fi făcut!

Cei care îi slujesc cu dragoste și răbdare, pe cei bolnavi, invalizi etc., dacă au păcate, li se șterg prin jertfa pe care o fac, iar dacă nu au, se sfințesc.

Toți cei ce vor să stăpânească asupra altora, greșesc.

Acest „fără de păcat” va da putința Duhului Sfânt să vină în noi și să ne descopere toată cunoașterea lui Dumnezeu precum este.

Dintre toate apropierile de Dumnezeu, rugăciunea este cea mai bună și nu în ultimă instanță este singurul mijloc autentic în acest scop.

În spiritualitatea ortodoxă, totul e dătător de bucurie. Nașterea este bucurie, căci lumea este frumoasă și Stăpânul ei este Dumnezeu; viața e bucurie, căci e darul lui Dumnezeu, moartea e bucurie, pentru că e poartă spre Dumnezeu. Rugăciunea duce la bucurie. Viețuirea, și în mijlocul lumii și în pustiu, duce la bucurie.

Ca oameni ne apărăm, nu ne expunem. Numai dragostea ne face să ne expunem, pentru că ea crede în minuni. Sau nu-i pasă de consecințe. Dragostea se răspândește prin ea însăși. Cine poate înțelege aceasta a ajuns la dragoste.

Numai în caz de ucidere se trimite în judecată? Numai această ucidere trebuie pedepsită? Atâția răufăcători care ucid pe încetul, cu cuvântul, cu pâra, cu mânia, trebuie lăsați în pace, pentru că n-au ajuns la a ucide în înțelesul concret?

Pocăința este o luptă prin care surprindem cele mai mici amănunte impure din noi.

„Dreapta socoteală”, atât de lăudată în scrierile duhovnicești răsăritene, vine și ea dintr-o îndelungată experiență a vieții de comunitate, de împreună-sfătuire cu alții.