Numai în caz de ucidere se trimite în judecată? Numai această ucidere trebuie pedepsită? Atâția răufăcători care ucid pe încetul, cu cuvântul, cu pâra, cu mânia, trebuie lăsați în pace, pentru că n-au ajuns la a ucide în înțelesul concret?

Pocăința este o luptă prin care surprindem cele mai mici amănunte impure din noi.

„Dreapta socoteală”, atât de lăudată în scrierile duhovnicești răsăritene, vine și ea dintr-o îndelungată experiență a vieții de comunitate, de împreună-sfătuire cu alții.

Din Hristos cresc virtuțile noastre. Dar El Însuși se arată crescând cu noi, împărtășindu-ne numai atâta putere pentru ele, câtă suntem în stare să folosim.

Rugăciunea și răbdarea necazurilor sunt cea mai la îndemână cale de apropiere de Dumnezeu.

Bolile și suferințele ce le însoțesc constituie în parte crucea mântuirii noastre, trepte ale Golgotei noastre personale, ale nevoinței prin care trebuie să trecem pentru a putea intra în Împărăția lui Dumnezeu.

Păcatul, ca răzvrătire voită față de Dumnezeu, înseamnă îndepărtarea de la Izvorul vieții și deci o împuținare a vieții, o moarte (întâi spirituală și morală, apoi chiar fizică).

Șarpele când ne mușcă, își varsă otrava în trupul nostru și îl otrăvește, aducând moartea. Așa lucrează și șarpele patimilor sufletești (în special al patimii ținerii de minte a răului) când ne mușcă. Ne otrăvește sufletele și, astfel, la rândul nostru împroșcăm cu otravă (v. Psalmul 139, 4).

Dacă ai putea să viețuiești pașnic, fără certuri și scandal, într-o familie, într-o mănăstire, într-o societate, aceasta ține numai de tine și de „materialul” pe care-l ai în inimă, și nu de cum se vor purta oamenii care te înconjoară.

Se poate mânia și un om care are inimă curată, care nu ține minte răul și care este bun la suflet. Însă acest om, în mânia lui, nici nu va ocărî, nici nu va grăi cuvinte urâte. „Omul cel bun, din comoara lui cea bună scoate afară cele bune” (Matei 12, 35).