Ia aminte: a-l iubi pe celălalt în momentul în care te mângâie este firesc și rațional. Însă a-l iubi în momentul în care te chinuiește și suferi înfricoșător, acest lucru este mai presus de puterile omenești, și pe el l-au împlinit sfinții martiri. Ei i-au iubit pe călăii lor în momentul în care îi chinuiau, când le tăiau cu securea mâinile, picioarele, în momentul în care le scoteau dinții unul câte unul.

Să ne îmbrăcăm trupul cu scutul smereniei, al îndelung-răbdării, al iubirii, și atunci spinii pe care vrăjmașii noștri îi vor arunca asupra trupului nostru îi vom simți ca pe niște trandafiri, făcându-ne astfel viața frumoasă.

Sfântul Vasile cel Mare ne învață: „Nu cuvintele sunt cele care ne întristează, ci îngâmfarea exagerată pe care o arătăm față de cel care ne-a ocărât și închipuirea (imaginea mincinoasă) pe care a plăsmuit-o fiecare despre sine!”.

Credinciosul trebuie să aibă un scop pe care să îl urmărească și să-l atingă. Orice om trebuie să aibă programul său de viețuire duhovnicească.

Patimile (viciile) acționează în ascuns, într-un chip duhovnicesc, însă mai apoi, într-un stadiu avansat, ele încep să schimbe sufletul omului.

Dacă cel ce este pe moarte este conștient, situația este deosebit de prielnică în ceea ce privește lucrarea preotului. Un astfel de suflet a rupt deja orice legătură cu grijile pământești, cu patimile și cu nedreptățile. El se gândește doar la veșnicie. Nădăjduiește doar în Dumnezeu.

Dacă nu ne-ar fi fost dat acest mare dar al pocăinței, puțini s-ar putea folosi de înnoirea mântuitoare pe care a adus-o Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu. Mintea noastră care este „plecată spre cele rele din tinerețile noastre”, pervertirea pe care o provoacă legile contra firii ale păcatului, dar și răutatea demonilor creează acest rău general și atrag pe omul nenorocit să facă ceea ce nu voiește, ci ceea ce urăște.

Marele har și dar al pocăinței nu este dat simplu și formal omului, ci este un dar mișcat de Dumnezeu, pentru întărirea păcătosului și mântuirea lui, după cum reiese din textele profetice ale Vechiului Testament care îl mișcă pe Israel la pocăință încât cineva se minunează de stăruința cu care dragostea dumnezeiască cheamă neîncetat la întoarcere și la pocăință pe păcătos până la a-l asigura cu jurământ că Dumnezeu „nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu”.

Asemănarea cu Hristos nu se înfăptuiește însă prin mijloacele naturale ale imitării, ci prin harul Duhul Sfânt, care Se revarsă credincioșilor prin dumnezeieștile Taine ale Bisericii. Simpla imitare a moravurilor creștine a credincioșilor arată intenția lor corectă de a alege viața virtuoasă împotriva răutății unei vieți stricate. Dar ei primesc deplina lor prefacere și înaintare la măsura vârstei deplinătății lui Hristos și mutarea lor de la moarte la viață prin împărtășirea lucrărilor dumnezeiești la care participă prin Tainele dumnezeiești.

Omul este cu adevărat liber nu atunci când „face ce vrea”, așa cum se crede de obicei.