O persoană rostește cu glas tare Rugăciunea lui Iisus, iar celelalte ascultă în tăcere. Și nu spune: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumne­zeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”, ci „miluiește-ne pe noi”, întrucât suntem împreună.

Eu ţi-am spus să ceri doar mântuirea sufletului, adică să devii moştenitor al Împărăţiei Cerurilor! Lasă-le pe toate celelalte în seama judecăţii lui Dumnezeu! Îţi amintesc iar vorbele Domnului: „Căutaţi mai întâi Împărăţia Cerurilor şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă”! Nu-ţi este de ajuns?

În supra-saturarea aceasta de bunuri, am ascuns Bise­rica după garsonieră, casă, mașină, carieră, bani, afaceri, împrăștieri, grătare, mititei, toate celelalte. Abia undeva, așa, departe în zare – îi faci cu mâna din când în când –, Biserica! Și toate astea când, de fapt, adevărata odihnă nu poate veni decât de la Dumnezeul Care Se odihnește în Liturghie.

Să nu îți lipsească citirea Scripturii, să nu îți lipsească programul de ru­găciune, să nu-ți lipsească nici contactul cu Biserica, să nu-ți lipsească spovedania și, nu în ultimul rând, să nu îți lipsească Dumnezeu din niciuna dintre acțiunile tale.

Sigur că sunteți singuri, de vreme ce ați construit permanent singurătatea. Singurătatea noastră, în general, se naște din complexe.

Atunci când mă ajută harul, uit că stau în picioare. Iar harul nu-l păstrează Dumnezeu numai pentru El, ci îl dă tuturor celor care au bunăvoință.

Când ai un program de odihnă stabil, atunci și privegherea se săvârșește cum trebuie. Ia aminte tu însuți la aceasta și vei vedea că atunci când ți se va întâmpla vreodată să te odihnești mai puțin, de înda­tă ce vei începe privegherea, vei simți toropeală, moleșeală și akedie.

Bine este atunci când ai, să dai din prisosul tău, dar este și mai bine când dai din sărăcia ta, precum acea văduvă.

A alergat zeci de kilometri și a reușit, în cele din urmă, să „câștige” taman doi metri de pământ! Căci împăratul a poruncit să fie îngropat chiar în locul unde a căzut mort.

Să nu ne biruie lăcomia. Să nu ne dorim multe, mai multe decât avem. Căci se întâmplă de multe ori să avem multe și să fim nefericiți, pentru că vrem și mai mult. Dacă avem zece, vrem doisprezece, ne simțim săraci, suntem nefericiți.