Lumânarea aprinsă înseamnă o mărturisire, un crez: cred în lumină, cred în Hristos!

Când cugeți la Dumnezeu, roagă-te stăruitor, ca Domnul să-și amintească de tine când Îl vei uita pe El. Fie ca, în toate să-ți fie învățător Iisus Hristos.

„Fericiți cei săraci cu duhul, că acelora este Împărăția Cerurilor”. După mărturia obștească a Sfinților Părinți, cei săraci cu duhul sunt cei smeriți.

În clipa aceea, cele pe care preotul le iartă pe pământ sunt iertate și în Ceruri! Este, oare, o milă mai mare decât aceasta?

Când rugăciunea izvorăște numai din întristare față de cineva aflat în viață sau care a murit, ea este liberă de orice legătură pătimașă. În această rugăciune, sufletul se întristează pentru acesta și se roagă din inimă, și aceasta e un semn al milei lui Dumnezeu.

„Am simțit o adâncă durere pentru norod și m-am rugat cu lacrimi: Doamne, potolește furtuna, liniștește valurile, ai milă de oamenii Tăi chinuiți și scapă-i. Și îndată furtuna a încetat, marea s-a liniștit și oamenii liniștindu-se au mulțumit lui Dumnezeu.”

Așa e și omul: uneori e în slavă, alteori în necinste. Dar cine iubește pe Dumnezeu, acela Îi mulțumește pentru orice întristare și rămâne liniștit atât în cinstire, cât și în înjosire.

A te apropia de Dumnezeu nu este o obligație, nu vine dintr-o presiune, ci este firescul lucrurilor. Atunci se împlinește omul, când se apropie de Dumnezeu.

„Roagă-te lui Dumnezeu până primești înștiințare ce să faci”, spunea Gheron Iosif. Dumnezeu ne înștiințează, dar într-un limbaj duhovnicesc pe care nu-l putem recepta și nici descifra dacă nu avem dezvoltat acest simț duhovnicesc.

Cei care au exercițiul spovedaniei, știu ce să spună. Se analizează, își scrutează lăuntrul, își semnalizează căderile care îi chinuie și îi apasă, și atunci le mărturisesc.