A te apropia de Dumnezeu nu este o obligație, nu vine dintr-o presiune, ci este firescul lucrurilor. Atunci se împlinește omul, când se apropie de Dumnezeu.

„Roagă-te lui Dumnezeu până primești înștiințare ce să faci”, spunea Gheron Iosif. Dumnezeu ne înștiințează, dar într-un limbaj duhovnicesc pe care nu-l putem recepta și nici descifra dacă nu avem dezvoltat acest simț duhovnicesc.

Cei care au exercițiul spovedaniei, știu ce să spună. Se analizează, își scrutează lăuntrul, își semnalizează căderile care îi chinuie și îi apasă, și atunci le mărturisesc.

Înainte era foarte greu de trăit, osteneală multă, nevoie, sărăcie, dar multă bucurie duhovnicească, simplitate. Astăzi sunt multe înlesniri, dar pentru că nu știm să le folosim după Dumnezeu, ne depărtează de El. E multă tulburare sufletească și nu mai este bucuria aceea simplă.

Înălțarea minții risipește toate bunătățile adunate și toate faptele cele bune. Totul trebuie clădit – sufletul, omul cel nou – pe o temelie durabilă, de piatră, încă de la început.

Dacă nu facem greșeală înaintea lui Dumnezeu, apoi ne binecuvântează Dumnezeu și totdeauna suntem veseli, fiindcă sufletul nu-i supărat, nu-i apăsat.

Hristos l-a îmbrățișat pe om fără limite și opreliști, toată viața Lui publică și-a petrecut-o în binefaceri, I-a ajutat pe toți, iar la sfârșit L-au răstignit, și i-a iertat chiar pe răstignitorii Săi. Iubirea lui Hristos n-a fost un gest sentimental, o milostenie, sau în mod simplu o faptă bună. A fost împlinirea vieții Sale.

Pentru ca să înțelegem minunea ca eveniment uimitor al dumnezeirii, trebuie să clarificăm că nimic nu are loc la întâmplare în creație, în natură. Nu există nicio dovadă științifică că celula, imboldul vieții apare la întâmplare, nici uimitorul nucleu al atomului, nici mișcările calculate, nici sinteza sa armonică, nimic din toate acestea nu sunt rodul hazardului.

Cu certitudine, Dumnezeu îi primește pe toți cei care se pocăiesc, îi iartă și îi arată chiar și Sfinți, dar cărturarii și fariseii rămân neiertați, pentru că niciodată nu se pocăiesc și nu cer iertare.

Toți acei oameni de la facerea lumii până astăzi, care au fost conștienți de faptul acesta, au luptat din răsputeri pentru o cât mai înaltă purificare trupească și sufletească, găsindu-și model în Dumnezeu, în lumea spirituală și au ajuns la stadiul de sfințenie, de nepământesc, cu toate că erau pământeni.