Puțină strâmtorare de voie care aduce un dar harismatic. Puțină răbdare, după care urmează rodirea duhovnicească, după cum spune Sfântul Grigorie Palamas. „După greutatea iernii, înflorește anotimpul primăverii”.

Plânge, frații mei, sufletul. Și plânge foarte ușor, fiindcă Dumnezeu este singura lui rudă. Prin urmare, ce este mai firesc decât faptul că Îl caută și Îl discerne, când simte că este nevăzut? Când vei lăsa sufletul tău să plângă și când vei închide afară orice are să risipească lacrimile acestea atunci vei primi o mai apropiată simțire.

Moartea păcatului în pocăință are loc numai prin aceeași lucrare a lui Dumnezeu. Dumnezeu naște moartea păcatului nostru.

Să cădem la pământ și să-L implorăm pe Dumnezeu, precum Cuvioasa Maria Egipteanca, pentru a ne îngădui din milostivirea Sa, să cunoaștem dumnezeiasca Sa dragoste în locul dragostei celei trupești, omenești, pe care am părăsit-o de dragul Său.

Sfânta Maria Egipteanca a luptat 17 ani cu patimile în pustie ca și cu niște fiare. Spui că probabil această cale este generală pentru toți oamenii care au păcătuit mult. Într-adevăr, calea este una, însă pe această cale fiecare om resimte mai mult sau mai puțin un lucru sau altul, potrivit așezării sale lăuntrice și simțămintelor sale.

Pentru dreptatea și credința lui Isus Navi, Dumnezeu a oprit soarele deasupra Ghibeonului, până când Israel a terminat și a câștigat lupta. Cine a învățat-o Sfânta Scriptură pe pustnica Maria? Duhul lui Dumnezeu, precum a făgăduit Mântuitorul ucenicilor Săi.

Duhul Sfânt este mereu în jurul nostru și dorește să intre înlăuntrul nostru, dar faptele noastre rele ne înconjoară ca un zid tare de piatră. Și păcatele noastre, ca niște paznici sălbatici, Îl alungă departe de noi și nu-L lasă să se apropie.

Nu este cu putință imediat sau în scurt timp să-ți îndrepți mintea și inima către Dumnezeu. Dar ce se dobândește în lume atât de ușor, de repede și fără osteneală? Ce artă, ce știință, ce mângâiere duhovnicească! De aceea, să te rogi. Chiar dacă vezi în rugăciune multă osteneală, și nicio mulțumire, să te rogi cu râvnă și grijă.

Cel care se împărtășește cu vrednicie de Sfintele Taine se unește cu Domnul. Iar cel care are căință adevărată, inimă curată, frică dumnezeiască și credință nezdruncinată primește Trupul și Sângele Domnului, și în același timp, și pe Duhul Sfânt.

Călugărul nu poate prin definiție să fie zgârcit, meschin, îngrijorat, alarmat. Degajarea și detașarea sunt două mari virtuți monahale, cărora li se adaugă, – paradoxal – dragostea de viață (adică de Dumnezeu) și netemerea de moarte (adică de despărțirea sufletului de trup).