Trebuie să ascultăm de cei ce cunosc ostenelile virtuții lucrătoare și așa să purcedem la faptă.

Începutul înțelepciunii este frica lui Dumnezeu, și frica lui Dumnezeu este dulce, deși poate să meargă până la groază. Și, să știți, cum o descria Părintele nostru Sofronie, că e dătătoare de viață, nu este covârșitoare, zdrobitoare, cum este teroarea și frica. Este dătătoare de viață, și o simți ca pe un dar prețios, pe care instinctiv nu vrei să-l pierzi.

Când vezi pe aproapele tău, cât de departe ar fi el geografic sau sufletește, să fii convins că este un alt eu.

Tot îndemnul dat de Hristos este cu neputință omului a-l împlini. Mântuirea nu este cu pu­tință omului, dar „ce este cu neputință la om, este cu putință la Dumnezeu”.

Dacă chemăm necontenit Numele lui Hristos, harul se adună în inima noastră și când acest har atinge o anume măsură, atunci inima, în chip firesc se lărgește și cuprinde cerul și pământul.

Alegerea trebuie să o facem după ce, mai înainte, ne-am rugat mult Domnului. Și Dumnezeu ne va înștiința inima cu harul Său, atunci când ne vom întâlni duhovnicul.

Dacă ne-am creat acest loc luminos în inima noastră prin lucrarea tainică a pocăinței, mintea ne va fi necontenit atrasă acolo și tot gândul străin va rămâne afară, neputând să ne rănească mintea sau inima.

„Dragostea nu se poartă cu necuviință”, dragostea este politicoasă, binevoitoare, aduce liniște în jurul său. Se poartă cu multă cuviință, nu caută numai ale sale, ci se interesează și de ceilalți. Dragostea nu se aprinde de mânie. Unde-i mânie, nu-i iubire. Dragostea nu pune la socoteală răul, nu este pomenitoare de rău.

Blândețea este o dispoziție neschimbătoare a minții, prin care ea rămâne mereu aceeași, fie în cinstiri fie în necinstiri. Blândețea este stâncă deasupra mării mâniei, de care, lovindu-se, se sfarămă toate valurile, fără ca ea să poată fi clintită vreodată din loc.

Cel care este sănătos duhovnicește, când merge să se roage, dacă își va simți inima învârtoșată, va cerceta de unde îi vine aceasta, ca să se îndrepte.