„Nu am Om care să mă arunce în Scăldătoare” (Ioan 5, 7). Iată drama omului ce zace neputincios în hotarul limitelor sale, ca pe o cruce la hotarul Veșniciei. Dar însăși această neputință, însăși această slăbiciune extremă sensibilizează, ajută omul să strige după un Mijlocitor, să se arunce spre Hristos cu toată ființa sa, să se adune pe sine din puținătatea iubirii sale, făcând din însuși trupul său Crucea, Altarul duhovniceștii prefaceri.

Nu‐și va afla altfel omul identitatea sa, chipul său creat după Arhetipul dumnezeiesc decât prin experiența pătimitoarei deschideri către lucrarea harului, către taina alcătuirii Trupului lui Hristos, Biserica Dumnezeului Celui viu.

(Părintete Philotheos Pharos, Înstrăinarea ethosului creștin, Editura Platytera, București, 2000, p. 5)