Așa cum un zid oprește vederea a ceea ce se află dincolo de el, tot așa păcatul închide orizontul vederii lui Dumnezeu.

Nu stă în firea bunătății și iubirii dumnezeiești care a făcut pe om ființă liberă, să nesocotească această demnitate a noastră și să ne impună dumnezeiasca Sa prezență.

Și un singur scop să ai:
Să găsești parcare-n Rai!

<img src="/sites/default/files/styles/img_rss/public/articol/2015/03/reusita_mandrie_inaltime_munte.jpg?itok=kp8InNxV" title="Care sunt simptomele slavei deșarte?" alt="tânăr pe munte" loading="eager">
<p>Simptomele slavei deșarte sunt următoarele: nesuferirea reproșuri­lor, setea de laude, căutarea căilor ușoare, orientarea continuă după alții: „Ce o să spună cutare și cutare? Cum o să li se pară asta? Ce o să creadă?”.</p>
2025-02-28T22:12:00
Arhiepiscopia Iașilor
Preotul Alexandr Elceaninov
1
De deschidere


egoism;laudă;mândrie;păcat;pocăință;slavă deșartă;spovedanie
18362

<p>Și mândria, și amorul propriu, și slava deșar­tă, la care se pot adăuga aroganța, lăudăroșenia, îngâmfarea, sunt forme diferite ale unui singur fenomen fundamental: <a href="http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/egocentrismul-nostru-ne-face-sa-l-trecem-cu-vederea-pe-duhovnic"><strong>egocentrismul</strong></a>. Vom păs­tra acest termen generic, care acoperă toate con­ceptele enumerate mai sus.</p><p>Din toate aceste cuvinte, prin înțelesul cel mai dens se deosebesc două:<strong> slava deșartă </strong>și<strong> mândria</strong>; potrivit Scării, acestea sunt ca tânărul și bărbatul, ca grăuntele și pâinea, ca începutul și sfârșitul.</p><p><strong>Simptomele </strong>slavei deșarte, acestui păcat pri­mordial, sunt următoarele: nesuferirea reproșuri­lor, setea de laude, căutarea căilor ușoare, orientarea continuă după alții: „Ce o să spună cutare și cutare? Cum o să li se pară asta? Ce o să creadă?”.</p><p>„Slava deșartă <strong>vede de departe</strong> privitorul cum se apropie, și pe cei mânioși îi face blânzi, pe cei ușuratici – serioși, pe cei împrăștiați – adunați, pe cei lacomi – înfrânați, și așa mai departe” – toate acestea atâta timp cât sunt spectatori...</p><p><strong>Timiditatea copilărească și adolescentină nu sunt adesea decât amorul propriu și slavă deșar­tă ascunse.</strong></p><p>Prin aceeași orientare după privitor se expli­că păcatul îndreptățirii de sine, care adeseori se furișează pe nebăgate de seamă chiar și în spovedania noastră: „sunt păcătos ca toți”, „n-am decât păcate mărunte – n-am omorât pe nimeni, n-am furat”, și așa mai departe.</p><p>În jurnalele contesei Sofia Andreevna Tolstaia există un pasaj caracteristic: „Și fap­tul că nu m-am priceput să-mi educ copiii <em>(măritându-mă de fetiță și trăind închisă 18 ani la țară)</em> mă chinuie deseori”. Principala frază de <a href="http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/adevarata-pocainta"><strong>pocăin­ță</strong></a> este pe deplin desființată de îndreptățirea de sine dintre paranteze. (<strong>Preotul Aleksandr Elceaninov</strong>)</p><p>(<em>Cum să biruim mândria</em>, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010, pp. 48-49)</p>

Cel mândru nu-și vede, de obi­cei, păcatul. Un oarecare bătrân iscusit îl povățuia pe un frate să nu se mândrească, însă acela, orbit de mintea sa, i-a răspuns: „Iartă-mă, părin­te, în mine nu se află trufie”. Înțeleptul bătrân i-a răspuns: „Cu ce puteai, fiule, să-ți dovedești tru­fia mai bine, decât cu acest răspuns?”.

Nu este păcat care să biruiască milostivirea lui Dumnezeu. De aceea, oricât de grozavă ar fi păcătoșenia în care ne aflăm, să nu deznădăjduim. Dumnezeu ne așteaptă ca să ne ierte, să ne cuprindă în brațele părintești.

Domnul nostru nu-i un socotitor nemilos, un contabil strașnic, un spirit dur și mărunt, un aprig ținător de minte al răului. Întocmai ca tatăl din Parabola fiului risipitor, e la orice oră din noapte și din zi dispus să ne primească, să ierte, să uite și, prin urmare, să Se bucure și să Se veselească.

E ceva extraordinar și mie îmi place să observ un lucru care nu prea îl observă mulți: când s-a întors fiul și s-a întâlnit cu tatăl și a zis: „Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău” și nu a mai zis celelalte, nu a zis tatăl său: zi de vreo sută de ori, că apoi te iert.

Această rugăciune a aprins sufletele tuturor sfinților, a dat tărie tuturor creștinilor, a luminat viața strămoșilor, a mângâiat suferințele asupriților, a fost temelia vieții oamenilor desăvârșiți.

Când ești mâhnit, când ești necăjit, când ai ispite, nu te tulbura. Du-te la fratele tău și intră în vorbă cu el: „Ce faci, frate?”. Fără să-i spui că ai venit fiindcă ești tare neliniștit. Discută banalități. Tristețea se poate risipi și primești putere din puterea lui.