Duhovnicul, cu luminarea Duhului Sfânt care cercetează adâncurile inimii, discerne patimile, și cel ce se spovedește este pus față în față cu sinele său real și recunoaște boala acestuia, fără să fie traumatizat, fără să deznădăjduiască și fără încercarea de a se autojustifica.

Când rostim rugăciunea, gândul fuge, se depărtează și dispare. Fiecare să intre în chilia lui și să-L vadă pe Domnul Cel înviat. Niciodată cu gânduri în chilie.

Oricât de urât s-ar purta oamenii cu noi, oricât ne-ar nedreptăți, oricât de mult am suferi, noi trebuie să fim atenți la sufletele noastre. Mai bine tăcere și rugăciune. Să fim deasupra acestor răutăți prin bunătate, prin compătimire, prin iubire.

Cuvântul „iartă-mă” să nu pornească de pe buze, ci din inimă. Altfel, nu facem nimic.

Această întristare, care zdrobește inima și de multe ori stoarce lacrimi fierbinți, este socotită ca cea dintâi jetfă pe care o aduce omul pentru păcatele sale.

Spre zidirea noastră, Mântuitorul ne-a istorisit pilda plină de înaltă învățătură a Vameșului și a Fariseului, care ne învață smerenia.

Oare pentru ce slobozește Dumnezeu să ridice ispite asupra noastră? Pentru ca să se rușineze diavolul atunci când este biruit și noi să ne încununăm și să primim răsplata veșnică!

Durerea sufletului exprimată prin lacrimi simbolizează sângele care curge din rănile sufletului, răni produse de loviturile păcatului. Aici lacrimile sunt necesare ca apa pentru botez. Nu s-a întâmplat, nici nu se va întâmpla ca Dumnezeu să ierte vreun păcat fără o adevărată pocăință.

Dacă simți că ai făcut rău cuiva, nu e destul numai să-ți recunoști vina în sufletul și în conștiința ta și să-ți pară rău, ci trebuie să mergi la el și să-ți recunoști greșeala, să-ți ceri iertare, cu promisiunea că în viitor n-o să-l mai superi, ci te vei comporta ca un adevărat frate, căutând să-l bucuri.

Dacă am acceptat să fim ucenici, atunci trebuie să respectăm regulile. Amintiți-vă de corabia lui Noe; cei care au acceptat să intre au respectat niște reguli.