Acestea s-au scris și despre Pavel pe scurt, când i-a vorbit marea lumină, învăluindu-l ca un fulger (Fapte 9, 3; 26, 13). Iar cei ce au urcat împreună cu Domnul pe munte au văzut slava Lui „nu întreagă, ca să nu piardă, împreună cu vederea, și viața”. Deci nu e numai neîmpărțit Duhul în cei împărțiți, ci îi și unește pe cei ce se împărtășesc după puterea lor, ca o putere unificatoare și-i înalță spre unitatea și simplitatea îndumnezeitoare a Tatălui, Care-i adună. Astfel, ieșind cu bunătate pentru unirea celor proniați și înmulțindu-Se, Duhul rămâne înlăuntrul Său însuși după puterea cea mai presus de fire.

Chiar dacă această revărsare și trimitere și înaintare este arătare – „căci fiecăruia i s-a dat arătarea Duhului spre folos” (I Corinteni 12, 7) – se poate spune că Duhul Se împarte, măsurându-Și arătarea după măsura celor ce se unesc cu El în chip tainic? Și dacă niciodată nu Se arată în chip desăvârșit, aceasta fiind tuturor fără de folos, ci depășește în chip nesfârșit toată arătarea și înțelegerea, se poate spune că Se împarte și Se compune din ceva subordonat și ceva supraordonat? Nu înțelegeți, voi cei întru toate înțelepți, nici faptul că ceea ce se arată, sau se cugetă, sau se împărtășește de Dumnezeu, nu e partea Lui, ca să sufere Dumnezeu vreo împărțire cum ziceți voi, ci întreg Se arată și nu Se arată, Se înțelege și nu Se înțelege, Se împărtășește și rămâne neîmpărtășit?

(Sfântul Grigorie Palama, Filocalia 7, Editura ISBMBOR, București, 1977, p. 380)