Preotul, în scaunul de spovedanie, este părinte, judecător și doctor
Mărturisirea păcatelor înseamnă descoperirea tuturor păcatelor săvârșite de la ultima mărturisire, făcându-te tu însuți pârâșul faptelor tale. Să-ți pleci genunchiul în fața unui muritor ca și tine, poate mai tânăr, poate mai robit de anumite păcate, și să-ți descoperi toate neputințele intime, este actul cel mai înalt al smereniei, dar fără acest act nu poți intra în Împărăția Cerului. Căci, „numai cel care se smerește se înalță” (Luca 18, 14), zice Domnul, și „inima frântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalmul 50, 18). Preotul duhovnic urmărește două scopuri principale: să-l facă pe credincios cât mai conștient de gravitatea păcatelor mari care i-au devenit patimi și să-l poată determina să ia hotărârea ca în viitor să nu le mai facă. Credinciosului sensibil îi dă curaj de îndreptare, spunându-i că viața creștină este o luptă cu păcatul: biruim și suntem biruiți, dar trebuie să ne luptăm, că fără luptă nu există biruință, nici răsplată. Mântuitorul ne spune: „de câte ori vei cădea, scoală-te și te vei mântui”.
Celui purtător numai al numelui de creștin, având o credință moartă, adică fără fapte și trăire creștină, preotul, cu tact și răbdare, trebuie să-i arate starea în care se află, să-i spună că și îndelunga răbdare a lui Dumnezeu are o limită și să-l determine a lua hotărârea de îndreptare.
Păcatele uitate la mărturisire nu sunt iertate, iar cele tăinuite cu voia, sunt păcaate care mânie pe Dumnezeu foarte tare.
Preotul, în scaunul de spovedanie, este părinte, judecător și doctor. Una dintre marile responsabilități ce împovărează conștiința preotului este problema duhovniciei, căci lucrează în mod direct cu sufletul omului pe care îl poate mântui, dar îl poate și pierde, făcându-se răspunzător de soarta lui. De aceea, trebuie multă luare aminte la mărturisire și la canonul dat.
(Arhimandritul Serafim Man, Crâmpeie de propovăduire din amvonul Rohiei, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului, 1996, p. 54)