O astfel de credință din care nu ne-ar mai clinti nici gândul morții, gândul că poate murim, a avut-o și Sfântul Constantin Brâncoveanu. Avem deci prilejul să ne gândim și la Sfântul Constantin Brâncoveanu. Sfântul Constantin Brâncoveanu a avut și el numele Constantin după numele Sfântului Constantin cel Mare. După cum știm cu toții, Sfântul Constantin Brâncoveanu a ajuns în situația în care trebuia să-și mărturisească credința. A avut o credință neclintită, o credință din vedere, și pentru că s-a întâlnit cu Domnul Hristos nu s-a mai uitat la lumea aceasta, la viața aceasta, ci a zis: „mai bine mor în credință decât să-mi lepăd credința și să trăiesc în această viață”.

Atunci a fost pus într-o situație, pe care cred că nu a mai avut-o nimeni în lumea aceasta, și totuși el a rămas neclintit în credință: și anume au adus cei patru copii ai săi și în fața lui li s-au tăiat capetele, după aceea urmând să fie martirizat și el. Când a văzut cum copiii lui mor pentru credință, deloc nu s-a clintit, ci a rămas în credință. Desigur, poate alții ar fi spus: dacă așa stau lucrurile, mai bine să renunțăm la credința noastră, să ne trăim viața, știe Dumnezeu ce va fi, las că Dumnezeu ne iartă ș.a.m.d.. Dar el nu a zis așa. A lăsat și răbdat să-i moară copiii înaintea lui, să li se taie capetele lor și apoi a ginerelui lui.

Aceasta înseamnă credința neclintită. Noi suntem departe de o astfel de credință și trebuie să recunoaștem aceasta. Să ne mulțumim însă și cu atât cât putem face, cu credința câtă o avem, să ne mulțumim și să nădăjduim la mai mult și să împlinim faptele credinței.

(Părintele Teofil Părăian, Lumini de gând, Editura Antim, 1997, pp. 300-301)