Socrate spunea undeva foarte bine: „Dacă vrei să faci pe cineva bogat, nu-i da tot bogăție, pentru că nu se va mai opri, își va dori tot mai mult. Fă-l să-și dorească mai puțin și atunci îl vei face bogat. Bogat nu este cel cu multe bogății, care nu-i mai ajung, dorindu-și tot mai multe, ci cel căruia îi ajung acelea pe care le are, oricât de puține ar fi. Acesta va fi cu adevărat bogat”.

Cândva, un pustnic stătea și îngheța într-o peșteră. Singurul lucru pe care îl avea era un pai. Și-a așternut pe jos, în loc de saltea, jumătate din acesta. Cu cealaltă jumătate, și-a acoperit trupul. Îi era însă în continuare frig. A spus atunci: „Dumnezeul meu, câți alți oameni mai buni decât mine, mai presus de mine, mai evlavioși decât mine – căci eu sunt un păcătos, un nimeni – se găsesc în închisori, cu mâinile în cătușe, iar picioarele le sunt prinse în butuci de lemn. Iar eu le am pe toate! Am și peștera mea, am și paiul meu și îmi întind picioarele ca un împărat”. Cu adevărat, le avea pe toate: o peșteră și un pai; iar pentru el era tot ce își putea dori. Acest om era cu adevărat bogat!

(Arhimandritul Epifanie Theodoropulos, Toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm, Editura Predania, București, 2010, p. 42)