Un cui – dorința unui dregător bogat, dar nefericit
În Bizanț, un împărat anume avea un dregător pe care îl favoriza. Îl iubea mult, îi dăruise foarte multe bunuri, vrednicii, slavă ș.a.m.d. În pofida acestora, omul cu pricina ajunsese trist după o vreme. Împăratul a văzut că-i mâhnit, și l-a întrebat:
– Ce se întâmplă cu tine? Ai toate bunurile, nu-ți lipsește nimic! Ar trebui să fi bucuros și fericit.
– Ceva îmi lipsește, împărate.
– Există ceva care să-ți lipsească? O să-ți dau de îndată.
– Ce îmi lipsește mie, nu poți tu să-mi dăruiești, nici nimeni altul.
– Există pentru mine, care stăpânesc lumea, ceva ce nu-ți pot dărui?
– Da, există ceva ce nici măcar tu nu-mi poți da.
– Spune-mi, ce poate să-ți lipsească și să te mâhnească într-atât?
– Îmi lipsește un cui.
– Un cui?!
Și nu pot să-ți dau eu un cui? Dacă vrei, va fi cu totul de aur.
– Cel pe care îl doresc nu este unul din cuiele obișnuite; este un cui deosebit.
– Despre ce cui poate fi vorba?
– Vreau să-mi dai un cui cu care să prind toate cele pe care mi le-ai dat până acum, să le întăresc, pentru a nu rămâne niciodată fără ele. Poți să-mi dai așa ceva?
Atunci împăratul a înțeles ce cerea omul acela.
– De ce să mă bucur de aceste bunuri, când știu că, în orice clipă, fie ele se pot pierde într-un fel sau altul, fie eu pot fi luat din viața aceasta, părăsindu-le pe toate? Nu există nimic pe acest pământ care să fie nestricăcios, nici un bun. Deșertăciuni sunt toate cele omenești, câte nu rămân după moarte (Idiomelă la înmormântare). Și spune imnograful mai departe: Nu rămâne bogăția, nu ne însoțește slava. Că, venind moartea, toate acestea pier.
Cândva, un teolog „modern” mi-a spus: Nu pot înțelege diferența dintre «deșertăciuni sunt toate cele omenești» și ceea ce spune cântecul popular, fredonat prin cârciumi: «Toate sunt o minciună, o răsuflare, o adiere». Există o mare diferență; o prăpastie imensă. Dacă, desigur, ne oprim doar la «deșertăciuni sunt toate cele omenești», nu este nicio deosebire între tropar și cântec. Deosebirea apare o dată cu urmarea: câte nu rămân după moarte.
Deșarte și stricăcioase sunt slava lumească, vredniciile, bogățiile. Lipsite de zădărnicie sunt doar faptele bune. Tot ce facem bun pe acest pământ ne însoțește după moarte. Virtuțile ne însoțesc în cealaltă viață și, de aceea, trebuie să le cultivăm mai ales pe ele.
(Arhimandritul Epifanie Theodoropulos, Toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm, Editura Predania, București, 2010, pp. 40-41)