Duminica de încununare a săptămânii este închinată marelui Arhiepiscop al Tesalonicului, Sfântul Grigorie Palama, apărătorul și teologul luminii celei dumnezeiești, pe care văzând-o ucenicii pe Tabor, la Schimbarea Domnului la Față, n-ar fi mai vrut să se lipsească de ea și au zis: „Doamne, bine este nouă aici!”.

Cu toate că noi izbutim să facem toate prin harul lui Hristos, totuși nimic nu ne dă harul fără împreună-lucrarea voinței omenești. Iată de ce vatămă și păgubesc pe om cele două mari rele, egoismul și nepăsarea. Iar mândria provoacă omului căderea și părăsirea de către har.

Neîncetat strigați, deci, în inimă numele Domnului Iisus ca să înghită inima pe Domnul și Domnul inima și să devină cele două una.

Noi nu știm tainele lui Dumnezeu: pe cine mântuiește din lume și pe cine osândește. Dacă se va mântui cel ce se sălbăticește asupra ta, prin răbdarea, iertarea din inimă și rugăciunea ta, îl va birui Dumnezeu.

Religia se întemeiază pe grăuntele de credință. Grăuntele de credință este, de fapt, grăuntele de comuniune în care suntem cu Dumnezeu.

Fiecare e înzestrat și trimis să împlinească un rost al lui Dumnezeu între oameni. Dezvelirea și înțelegerea acestui rost sau destin ascuns în noi, în fiecare, după atotștiința de mai înainte (Romani 8, 29) a lui Dumnezeu, nu poate fi dezgropat fără cunoștința și luarea-aminte a unui duhovnic iscusit.

Întotdeauna, între ceea ce putem noi să realizăm și deplinătate rămâne un gol, iar acest gol este umplut de Dumnezeu. Acest act de a umple această diferență, pentru că trebuie neapărat să ajungi la plinire, se numește har.

Răbdarea este o virtute, una dintre cele mai mari ale creștinătății. Mântuitorul Hristos ne îndeamnă: „Când vă rugați, nu spuneți multe!”.

Rugăciunea este o convorbire directă și care, până la urmă, duce la comuniune. Dacă rugăciunea nu are o finalitate și nu se topește în această comuniune, nu este o rugăciune adevărată, ci e mai mult o convenție.

Monahul ascunde-n el
Un suflet de ghiocel.