Și numai văzându-l pe Sfântul Antonie oamenii beneficiau de puterea ce ieșea din el ca din Hristos.

Inima este ca o baterie care se încarcă continuu. Nu obosește, nici nu îmbătrânește; puterea ei nu se istovește niciodată. Dar pentru aceasta trebuie să ne punem inima să lucreze.

Unii dintre cei mai buni creștini cunoscuți vreodată au fost și cei mai mari pătimitori, și cu toate acestea nimic nu a pu­tut să le strice odihna.

Putem să ne încredem cu totul în El pentru a ne îmbogăți viața. El știe când e nevoie de durere, când anume pierderea este singura cale de a câștiga.

Trebuie să primim viaţa aşa cum ni se dă şi nu trebuie să cugetăm ce şi cum, ştiind că nimic, nici în cer, nici pe pământ nu se întâmplă fără purtarea de grijă şi îngăduinţa lui Dumnezeu.

„Dacă un frate sau o soră sunt goi și lipsiți de hrana cea de toate zilele, și cineva dintre voi le-ar zice: Mergeți în pace! Încălziți-vă și vă săturați, dar nu le dați cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul?” (Iacov 2, 15-16).

Rugăciunea inimii este rugăciunea cu smerenie, care îl alungă pe diavol și Îl cheamă pe Hristos să locuiască în inima noastră.

Rugăciunea oferită în smerenie uneşte inima şi mintea, şi chiar trupul simte căldura şi energia sfinţită ce iese din Numele lui Iisus. După o vreme – durata acestui interval diferă la fiecare dintre noi – rugăciunea poate deveni starea noastră permanentă, însoţindu-ne în tot ceea ce facem.

Modul cel mai ușor ca să ne mântuim este prin dragoste și smerenie. De aceea să începem cu dragostea și smerenia, și după aceea vom înainta și cu celelalte.

De aceea ne rugăm: „Fiule al lui Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi și lumea Ta”. A dobândi rugăciunea înseamnă a dobândi veșnicia. Când trupul stă să moară, strigătul „Iisuse Hristoase” devine veșmântul sufletului.