Vino, ticăloase suflete, împreună cu trupul tău, de te mărturisește la Ziditorul tuturor. Și îndepărtează-te de acum de nebunia cea mai dinainte și adu lui Dumnezeu lacrimi dc pocăință.

De la acest tropar și, desigur, de la expresia „Zi­ditorul tuturor” autorul începe mențiunea sa cu pri­vire la primele evenimente ale istoriei umane, pe care ni le relatează Sfânta Scriptură. Necugetarea („nebunia cea mai dinainte”), pe care poetul o prezintă sufle­tului său, este decăderea omului din cauza păcatelor sale în poziția animalelor lipsite de judecată.

Râvnind neascultării lui Adam celui întâi-zidit, m-am cunoscut pe mine dezbrăcat de Dumnezeu și de împărăția cea pururea fiitoare și de desfătare, pentru păcatele mele.

Poetul se compară pe sine însuși cu Adam. Expresia „dezbrăcat de Dumnezeu” are înțelesul că omul păcătos pierde harul Lui Dumnezeu, se golește așadar de El. De multe ori, Sfântul Apostol Pavel compară harul lui Dumnezeu, pe Însuși Hristos și darurile Sale dumnezeiești, cu îmbrăcămintea. Caracteristic este versetul Galateni 3, 27: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat” (vezi, de asemenea, și Luca 24, 49, Romani 13, 14, I Corinteni 15, 53-54, Efeseni 4, 24; 6, 14). Expresia despre care am vorbit, reamintește pasajul din Facerea 3, 7, care se referă la gradul de conștientizare a goliciunii primilor oameni de după căderea lor: „Și au cunoscut că erau goi”.

Vai, suflete sărman! Pentru ce te-ai asemănat Evei celei dintâi? Că ai căzut rău și te-ai rănit amar; că te-ai atins de pom și ai gustat cu îndrăzneală mâncarea cea nechibzuită.

Chinuirea sufletului va fi un subiect repetat în multe tropare ale Canonului. Poetul compară sufletul său cu cel al Evei. Eva, precum menționează cartea Facerea (3, 6), „socotind că rodul pomului este bun de mâncat și plăcut ochilor la vedere și vrednic de dorit, pentru că dă știință, a luat din el și a mâncat și a dat bărbatului său și a mâncat și el”. Astfel se petrece și cu sufletul păcătosului: el privește cu înverșunare și cu o curiozitate păcătoasă, suferă din cauza săgeților aduse de dorințe și, în cele din urmă, ajunge să culeagă și să guste mâncarea cea irațională, care nu este nimic altceva decât păcatul. Exprimarea „te-ai asemănat” poate că a fost împrumutată de poet din Plângerile lui Ieremia 2, 13: „Cu cine te voi asemăna, cu cine aș putea să te pun alături, o fiică a Ierusalimului?”.

(Simeon Koutsa, Plânsul adamic. Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, Editura Doxologia, Iasi, 2012)