Smerenia nu se mânie niciodată, nu caută să fie pe placul oamenilor, nu se lasă pradă întristă­rii, de nimic nu se teme.

Măsura desăvârșirii noastre duhovnicești o putem deduce din felul în care ne raportăm la oamenii care încă mai săvârșesc cele mai cumplite păcate.

Pentru aceasta se și roagă Andrei Criteanul, în numele nostru, al tuturor celor ce greu păcătuim înaintea Lui: „Ridică de la mine lanțul cel greu al păcatului și, ca un milostiv, dă-mi lacrămi de umilință” – și chiar trebuie să vărsăm lacrimi de umilință! Căci numai două feluri de apă spală necurăția păcatelor: apa Botezului și lacrimile pocăinței.

Rugăciunea stăruitoare înseamnă rugăciune din inimă. Din inimă ne rugăm Domnului.

Mintea celui treaz, care are trezvia atenției, nu numai că nu se teme de năvălirile astea. Știi ce face? Anume le cheamă. Le dă drumul oleacă, apoi cu rugăciunea îl cheamă pe „Doamne Iisuse...” în ajutor și le izbește de piatră.

Această dorință a lui va fi pentru el o adevărată călăuză în labirintul vieții.

În cazul conștiinței adormite, omul se întâlnește cu Hristos, dar nu-L vede, nu-L simte, Hristos se prezintă în fața și inima omului în absență.

Viața virtuoasă nu este o ispravă exterioară, ci mai curând este manifestarea relației noastre naturale și lăuntrice cu Binele absolut, adică cu Dumnezeu.

Asemenea unei case căreia-i trebuie temelie solidă și adâncă, ca să poată rezista mult timp, așa și Biserica are la temelia ei trupurile mucenicilor ce și-au dat sângele și viața din dragoste pentru Hristos, atingând culmea dragostei dumnezeiești.

Însuși Duhul Sfânt ne îndeamnă să lăudăm pe Dumnezeu prin sfinții Lui, zicând: „Lăudați pe Domnul întru sfinții Lui” (Psalmul 150, 1).