„Conştiință, spu­ne drept, dacă mor acum, mă mântuiesc? Îi place lui Dumnezeu ce fac sau nu?”

Dumnezeu iubeşte pe omul smerit şi nebăgat în seamă de nimeni, încât îi iartă şi păcatele pe care le-o făcut.

„Orice faci, să vezi cu ce scop faci şi dacă este bun scopul. Iar dacă faci ceva pentru lauda lumii, nu are nicio valoare!”

Suntem o ţară creştină, cel puţin cu numele, o ţară în care practic toate femeile sunt botezate. Dar câte dintre ele se şi silesc să se asemene Maicii Domnului? Cu mare durere constatăm că destule femei, în loc să-şi facă un ideal din a urma modelul „Maicii Vieţii”, devin cu cea mai mare uşurinţă ucigaşe ale propriilor lor copii, devin „maici ale morţii”.

Zămislirea Fiului lui Dumnezeu ca Om în pântecele Fecioarei, prin umbrirea Duhului Sfânt (Luca 1, 35)  era o noutate absolută. Şi totuşi, Sfânta Fecioară nu pune la îndoială cuvântul Arhanghelului, nici nu cere semn spre întărirea acestui cuvânt.

Iar cerând mila cereți-o cu inimă smerită și înfrântă și strigați de dimineața până seara, și de e cu putință toată noapte: Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, miluește-ne pe noi.

Dacă astăzi mă simt greoi, dacă văd cerul întunecat, ştiu din experienţă că acest sfânt mă va ajuta. Şi, într-adevăr, dacă găsim „butonul” unui sfânt, ne încredinţăm că sfântul ni le rezolvă pe toate, ne introduce în viaţa sa şi intră şi înlăuntrul nostru.

Deși viața monahală se deosebește în diferite forme și stadii, cu toate acestea nici unele dintre acestea nu sunt caracterizate de individualism sau trândăvie. Ostenelile trupești sunt lucrarea lui necesară și neîncetată, fie pentru agonisirea celor necesare traiului, fie pentru a rezista în lupta duhovnicească împotriva răutății celei de multe feluri, pe de o parte, fie pentru agonisirea virtuților, pe de altă parte. Versetul din Psalmi „Vezi smerenia mea și osteneala mea și iartă-mi toate păcatele mele” este resortul tuturor mișcărilor lui.

Calea care duce la sfinţire şi la desăvârşirea în Hristos este pocăinţa, deoarece „toţi am păcătuit şi suntem lipsiţi de slava lui Dumnezeu”. Acesta este scopul adevăratei pocăinţe, ca omul să redobândească Harul dumnezeiesc. Dobândirea Harului nu este ceva în parte, ci înfierea deplină, pe care Hristos o dă credincioşilor prin Biserica Sa.

Îmi aduc aminte că de multe ori ne cita din Cuvântul al Şaptelea, „Despre rânduiala începătorilor şi despre cele ce li se cuvin lor”. Iar locul cel mai important, de care şi acum îmi aduc aminte, este următorul: „Oriunde te-ai afla, socoteşte-te cel mai mic şi slujitor al fraţilor tăi”.