Părintele Porfirie spune că aceste gânduri care ne vin în minte în timpul rugăciunii sunt ca nişte avioane. Întâi le auzi departe, foarte încet, ca pe un zgomot fără insistenţă puternică, apoi zgomotul creşte, şi creşte, şi creşte, şi când ajung deasupra capului tău te copleşesc cu vuietul lor şi apoi trec mai departe. Dar dacă intri în conversaţie cu aceste gânduri, ele fac din inima ta aeroport.

Cugetul smerit să devină lucrare și trăire permanentă. Acest lucru nu este de neîmplinit. Au reușit-o toți sfinții Bisericii noastre, care erau ca și noi și limitați de o situație încă mai dificilă decât a noastră. Haideți să nu încercăm să ne astâmpărăm setea noastră cu apa de la zugrăvire, cu care zugrăvește zugravul pe pereți, cum spune Sfântul Isaac Sirul, nici să ne bucurăm cu visuri mincinoase. Biserica noastră ne cheamă să însetăm la izvoarele apelor, la undele mântuirii și ale vieții veșnice.

Să mulțumim lui Dumnezeu că avem tovărășia Lui, întărirea Lui, mângâierea și binecuvântarea Lui. Suntem norocoși că avem un așa de bun Dumnezeu. Să ne iubim și vrăjmașii, precum și pe binefăcătorii noștri, și vom afla o extraordinară odihnă în inimile noastre. Să ne amintim des de crucea lui Hristos, vremelnicia vieții, viața veșnică și ne vom echilibra și ne vom liniști neînchipuit de mult. Departe de noi orice deznădejde.

Cei sensibili, cei timizi, cei cinstiți, cei politicoși nu au loc într-o lume centrată pe individualism și putere. Nu suntem nemuritori pe pământ. Suntem oaspeți pe pământ, călători și vremelnici. În lumea aceasta existăm ca să-L cunoaștem pe Dumnezeu. Eșecul acestei cunoștințe esențiale cu Dumnezeu constituie cea mai mare tragedie a omului. Întâlnirea omului cu Dumnezeu îi va da împlinire și absolută bucurie.

Oamenii şi-au părăsit duhovnicii şi au umplut spitalele de boli mintale. Serviciile lor le aduc numai nelinişte şi toate grijile lor sunt lumeşti. Azi avem alegeri, mâine guvernul cade, poimâine mitinguri. Citesc doar ziare şi sunt indiferenţi faţă de Scriptură. Lumea îi face să nu se mai uite la ei înşişi şi să nu le mai pese de necurăția lor lăuntrică. Să ne rugăm pentru mântuirea întregii lumi: „Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine şi de lumea Ta”!

Pocăinţa deschide cel mai curat adâncurile sinelui nostru. Și cu plânsul cel adânc începe curăţirea inimii. Atunci primim o nouă putere şi ajungem până la vederea luminii.

Rugăciunea lui Iisus, ca să fie de folos omului, trebu­ie neapărat însoţită de teologia Bisericii Ortodoxe şi de o viaţă îmbisericită, în chip deosebit de dumne­zeiasca Împărtăşanie, căci rugăciunea aprinde dorul pentru dum­nezeiasca Împărtăşanie, iar împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos sporeşte setea de rugăciune.

Numai cel nepătimaş, numai cel care-a depăşit pătimirea, numai cel care a ajuns să fie dezrobit de patimi, numai acela este, de fapt, iubitor după poruncă, Îl iubeşte pe Dumnezeu mai mult decât orice şi pe aproapele ca pe sine însuşi.

Mai întâi de toate, să ne dăm seama că suntem egoişti şi, observând lucrul acesta, să cerem de la Dumnezeu să ne înmoaie inima, să fim mai buni, să ne fie ruşine că suntem egoişti.

În Biserică, lucrurile se realizează prin şuvoiul de har care porneşte din Dumnezeu şi care ajunge până la om aşa cum vin razele soarelui pe pământ, cum se răspândeşte lumina. Tot aşa este şi mântuirea, ceva ce se realizează din darul lui Dumnezeu, din puterea lui Dumnezeu, ceva ce se realizează cu ajutorul lui Dumnezeu. Fără asta nu există mântuire!