Sufletul care s-a încredinţat voii lui Dumnezeu de nimic nu se teme, nici de primejdii, nici de ameninţări, nici de tâlhari, de nimic.

De fapt, noi ne depărtăm de Dumnezeu. El nu se poate despărți de noi, căci El este Viața. El este Dragostea deplină.

Dacă folosesc rugăciunile noastre pentru cei vii, care pricină ar fi să nu folosească ele pentru cei morţi odată ce ei trăiesc cu sufletele lor şi de vreme ce Acelaşi Dumnezeu le ascultă şi pe unele şi pe altele?

„Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele, şi cineva dintre voi le-ar zice: Mergeţi în pace! Încălziţi-vă şi vă săturaţi, dar nu le daţi cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul?”(Iacov 2, 15-16).

Trebuinţa de a lua parte şi trupul la rostirea rugăciunii, rezultă din îndemnul apostolului: „Preamăriţi-L pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, ca unele ce sunt ale lui Dumnezeu” (I Corinteni 6, 20).

Dumnezeu nu cere numai paza trupului în vremea rugăciunii, ci mai mult vegherea şi rugăciunea din inimă.

Spun Sfinţii Părinţi că cea mai mare boală şi ispită în vremea rugăciunii este imaginaţia minţii. Să nu uităm că tot ce este circumscris, imaginat, nu este Dumnezeu. Or, dacă ne oprim la imaginaţii, ne înşelăm, nu mai putem pătrunde pe poarta cea îngustă a inimii, nici nu ajungem la Dumnezeu.

De la cel bolnav şi neputincios, Preabunul Dumnezeu nu cere post, privegheri, mătănii şi altele de acest fel pentru a se putea împărtăşi cu Sfintele Taine, nici de la cel sărac nu pretinde milostenie.

Când omul este liber de poveri interioare, de griji, neliniști, tensiuni în relații, confuzie în gânduri, simțăminte grele față de ceilalți, atunci înțelegi cât se eliberează mintea, adică omul interior.

Noi ne străduim pentru prima treaptă, celelalte reprezintă lucrul lui Dumnezeu.