Pentru Dumnezeu nu există virtualitate, ci numai realitate. În clipa în care Dumnezeu a gândit un lucru, acel lucru începe să existe; în clipa în care a hotărât să facă ceva, acel ceva intră în ființă. Acest fel de rugăciune, la care mă refer, cred că este cea mai înaltă treaptă, chiar pentru credinciosul obișnuit să se roage cu adevărat.

Rugăciunea dreptului este, prin definiție, lucrătoare, este un izvor dinamic, care curge, care vine de undeva și care te alimentează.

Răbdarea este o virtute, una dintre cele mai mari ale creștinătății. Mântuitorul Hristos ne îndeamnă: „Când vă rugați, nu spuneți multe!”. Aceasta era și o reacție împotriva sporovăielilor pe care le practicau fariseii, pentru că Tatăl nostru știe de ce avem trebuință.

E legitim ca Poliția să intre în biserică și să împartă amenzi în timpul slujbei? Dincolo de percepția fiecăruia dintre noi față de o anumită credință religioasă sau alta, limbajul drepturilor omului este unul dintre instrumentele consensuale ale construcției democratice și nu poate fi ignorat. Standardele internaționale au rolul de a constrânge autoritățile să rămână în rigorile unui stat de drept democratic, chiar și în vremuri de pandemie pentru că „drepturile tuturor sunt diminuate, atunci când drepturile unui singur om sunt amenințate” (John F. Kennedy, 1963).

Îți urez din tot sufletul să reușești să dobândești sfințenia. Și nu este greu.

„Să zici rugăciunea şi să trăieşti prezenţa lui Hristos oriunde te afli: pe drum, în autobuz, la serviciu. Te rogi înlăuntrul tău şi nimeni nu-şi dă seama de aceasta. Şi ce frumos te simţi când te rogi pentru şofer, pentru cei ce călătoresc împreună cu tine, pentru familiile şi problemele lor! Cea mai mare formă de manifestare a iubirii este să te rogi pentru cineva care nu ştie că faci aceasta pentru el.”

Cea mai bună dovadă, bineînțeles pentru cei care au nevoie de ea, referitor la faptul că bolile nu se transmit prin Sfânta Împărtășanie cu Sfântul Trup și Sânge ale Mântuitorului nostru Hristos, sunt chiar preoții de spital, cei care consumă Sfânta Împărtă­șanie rămasă după împărtășirea tuturor bolnavilor.

Simptomele slavei deșarte sunt următoarele: nesuferirea reproșuri­lor, setea de laude, căutarea căilor ușoare, orientarea continuă după alții: „Ce o să spună cutare și cutare? Cum o să li se pară asta? Ce o să creadă?”.

Cel mândru nu-și vede, de obi­cei, păcatul. Un oarecare bătrân iscusit îl povățuia pe un frate să nu se mândrească, însă acela, orbit de mintea sa, i-a răspuns: „Iartă-mă, părin­te, în mine nu se află trufie”. Înțeleptul bătrân i-a răspuns: „Cu ce puteai, fiule, să-ți dovedeşti tru­fia mai bine, decât cu acest răspuns?”.

Zi de zi, să-și ia omul crucea sa – crucea răbdării necazurilor, a punerii de sine pe ultimul loc, a îndurării amărăciunilor și a bolilor, a acceptării tăcute a ocărilor, a ascul­tării depline și fără rezerve, neîntârziate, de bună­voie, bucuroase, neînfricate, statornice.