Să ne înarmăm, deci împotriva pizmei și împotriva zavistiei. Și când ne supărăm, să treacă aceasta, să țină câteva ceasuri sau zile, dar să se risipească.

Dar tu, fiule, ca un adevărat ostaș al lui Iisus Hristos, pătimește; alungă-ți lenevia și silește-te pe tine.

Eu, ca părinte și doctor duhovnicesc, deși sunt nevrednic, vă voi arăta o cale care, dacă nu aveți un duhovnic lângă voi, vă va face să aflați ușurare durerilor voastre, vindecare rănilor și ajutorare în vreme de primejdie.

Pocăință, pocăință, pocăință. Unde ești, pocăință?

Cine este mai fericit decât oamenii cu inimă curată? Și de ce bunuri pot să rămână lipsiți? Nu se găsesc toate darurile și harismele Sfântului Duh în fericitele lor suflete? De ce mai au nevoie? De nimic, cu adevărat, de nimic! Pentru că îl au în inima lor pe Însuși Dumnezeu!

Creștinul este dator să fie nobil în toate. Cuvintele și faptele lui să fie inspirate de harul Duhului Sfânt, Care locuiește în sufletul lui, încât să mărturisească formarea lui creștinească și să Se preamărească numele lui Dumnezeu.

Pocăința este maica mântuirii, respingerea diavolului, dispariția patimilor. Pocăința este odihna tuturor celor deznădăjduiți și mângâierea.

Cât de mare trebuie să fie întristarea îngerilor atunci când, în timp ce ei se nevoiesc cu atâta căldură pentru binele nostru, noi totuși nu vrem să ne rugăm nici pentru noi înșine, disprețuindu-le lucrarea și slujirea sfântă pe care ne-o fac!

Cine a fost rănit de viaţă, cine șovaie neștiind pe ce cale să o apuce, trebuie să-i cheme în ajutor pe Arhangheli ca să-l învețe cum trebuie să trăias­că: „Arhangheli ai lui Dumnezeu, care ați fost rân­duiți de Dumnezeu Însuși ca să ne dați învățătură și înțelepțire, învățați-mă ce cale să aleg, calea pe care voi merge ca să plac Dumnezeului meu!”.

În veacul ce va să fie, fericirea noastră va odrăsli din uimirea de a-i vedea dintr-o dată pe Sfinți, pe îngerii Domnului, neînchipuit de frumoși, strânși în miriade de cete, alcătuite perfect, în ordinea ierarhiilor cerești.