„Uite, tată! – zise băiatul neumblat – unele spice, ce sus îşi ţin capetele. Astea se vede că sunt de soi mai ales. Cele care se pleacă aşa tare pe lângă acestea, sunt de bună seamă cu mult mai rele şi mai de rând.”

Să ne dezbrăcăm zilnic de omul cel vechi şi să ne îmbrăcăm cu hotărâre şi statornicie în Omul cel Nou, rămânând pururea în El.

Sosind vremea slujbei de la miezul nopţii, s-a dus în Biserică, în mij­locul soborului călugăresc, şi se ruga în taină lui Dumnezeu să-i des­copere meşteşugurile diavolului cu care împiedică pe închinători de a se ruga după datorie: în Duh şi în adevăr.

Este necesar lucrul acesta pentru că fără asta nu există o legătură cu Dumnezeu, datorită faptului că omul, mai ales în rugăciune, conştientizează prezenţa lui Dumnezeu.

Să nu uităm niciodată de om, mai ales de omul de lângă noi, pentru că acesta este pus anume ca prin el să ne înmulţim iubirea. Sfântul Antonie cel Mare are cuvântul acesta, că „de la aproapele vin şi viaţa, şi moartea. Că dacă folosim pe aproapele, pe fratele, pe Dumnezeu dobândim, şi dacă greşim fratelui, lui Hristos greşim”. 

Dumnezeu vrea să ne ajute, să ne ridice, vrea să ne sfințească, vrea să ne primească între ai Săi, să ne ridice mai presus de noi.

Atunci când lipseşte blândeţea dintr-o persoană, stăpâneşte tulburarea, incertitudinea şi tot haosul cuprinzătoarei pervertiri.

De câte ori nu am văzut pilde de curăţie ale vieţii creştineşti, care ne erau mustrare şi îndemn spre îndreptare, însă noi iarăşi am rămas nepăsători?

„Eu sunt cea dintâi fiică a lui Dumnezeu. Pe cel ce mă cinsteşte şi mă iubeşte îl voi duce la Tatăl meu!”. Aceasta este milostenia, iar cel ce doreşte cu adevărat legătura şi dimpreună locuirea cu Tatăl ei, Dumnezeu, să se îngrijească să o dobândească sau, mai degrabă, să o pună în lucrare în toată viaţa sa.

Prin post se manifestă partea tainică a omului: la unii observăm rugăciunea fierbinte, şi astfel ei pot vedea păcatele rămase ascunse ochilor lor duhovniceşti, la alţii, mânia şi răutatea.