Dacă se va întâmpla ca visul să ajungă realitate în urma strădaniilor și stăruințelor sale, se va atașa într-atâta de noua sa poziție, încât va fi gata să jertfească orice principiu sau convingere, totul, ca nu cumva cineva să-i ia locul dobândit cu atâtea sforțări. Dacă însă dă greș în a ajunge pe locul mult-râvnit, atunci este nefericit, se socotește un ratat, se stinge pe picioare. Nimic nu mai are pentru el sens în viață!

Binele pe care îl facem cât trăim îl luăm cu noi. Este o moștenire care ne urmează și după moarte, însoțindu-ne și în Împărăția Cerurilor, unde ne va lua apărarea.

În același timp, Dumnezeu ne iubește pentru că suntem copiii Săi. Atunci când folosim rău libertatea, El ne dă câte un ghiont, pentru a ne reveni.

„Să nu vă închipuiți că în iad Dumnezeu nu iubește, dar iubirea lucrează în diferite chipuri.”

Cel mai greu chin în infern este să vezi ce consecințe au putut avea unele gânduri, cuvinte, fapte ale tale.

Fiecare cu fiecare ne întâlnim și sunt metodele pedagogiei divine prin care Dumnezeu trimite fiecăruia solii Lui ca să-l trezească. Nu există om căruia să nu-i fi „ciocănit” harul la ușă.

„Din ziua aceea, ca în fața Domnului slavei, m-am făcut ca unul care hălăduiește prin locuri pustii, fără să gust nici pâine, nici intrând sub vreun acoperiș, nici vorbind cu vreun om, până ce nu am văzut iar pe Domnul poruncind să mi se dea înapoi camilafca mea.”

„Doamne, ce este această nedreptate? Oare nu era fecior tânărul? Oare nu toată ziua și noaptea slujea și dădea slavă? Oare nu în toate zilele lui a postit și a pătimit rele?”

Ispita care vine de la Dumnezeu pentru folosul omului niciodată nu taie nădejdea cea bună din suflet, precum era ispita lui Iov.

Spovedania și dezlegarea de păcate sunt privite ca fiind de natură juridică, dar ceva esențial este omis, ceva fără de care nici spovedania și nici dezlegarea de păcate nu au nicio semnificație sau putere reală.