Dumnezeu ne iubește foarte mult și oricât am fi de depărtați de El, îi pare foarte rău când n-ascultăm glasul Lui și ascultăm glasul ispititorului. Toate patimile care ne luptă nu sunt ale noastre, sunt ale Satanei.

Odată ce suntem creștini, chiar dacă unul cunoaște mai bine drumul adevărului, altul mai puțin, altul prea puțin, atât cât îl cunoaștem, să-l ținem, fiindcă respectând hotărârile Sfinților Părinți și ale celor șapte Soboare Ecumenice, se luminează mintea omului și harul Sfântului Duh îl atrage spre Dumnezeu. 

Oricât de păcătoși să fim, să ne ducem cu capul la pământ, cu smerita cugetare și să zicem înaintea Lui și a duhovnicului: „Doamne, iartă-mă, că am greșit înaintea Ta!”.

„Întoarceți-vă la Mine din toată inima voastră, cu postiri, cu plâns și cu jelanie.”

De vrei să te mântuiești, iubeşte cuvântul adevărat şi nu lepăda niciodată, fără judecată, mustrarea.

Prin lucrarea lui Dumnezeu, o balenă l-a înghițit pe Iona, nu pentru a-l ucide, ci pentru ca lui Iona să i se ofere un prilej de a învăța.

Omul păcătuiește înaintea lui Dumnezeu ca o ființă unică psihosomatică, adică compusă din suflet și trup. De aceea și pocăința este îndoită: plâns, întristare, smerenie, căință, zdrobire pentru suflet și post, rea-pătimire, luptă, nevoință sau și milostenie pentru trup.

Catastrofele și cataclismele ne descoperă relativitatea vieții și a bunurilor pământești, ne trezesc conștiințele adormite sau pervertite, ne aduc aminte de Dumnezeu și ne îngrozesc de dezordinea care ar domni în lume dacă s-ar încălca legile Lui eterne.

Ea este vocea lui Dumnezeu în sufletul omului, al cărei scop este acela de a distinge între bine și rău, de a-l cultiva pe primul și de a-l evita pe cel din urmă.

Libertatea voinței a fost cea care a definit demnitatea omului – o demnitate care l-a înălțat cu mult înaintea altor făpturi.