Dragostea iubește pe toți, așa cum Dumnezeu iubește pe toți, așa cum suntem, în ciuda stării noastre de păcătoșenie.

Pentru a spune dacă un om este prietenul nostru trebuie să-l punem la încercare. Trebuie să vezi dacă are jertfelnicie. 

Noi, oamenii, vrem libertatea noastră. De ce? Ca să fim sclavii patimilor noastre.

Prea încrezător în puterile sale, prea lăudăros cu isprăvile sale, omul a uitat, a pierdut calea cea mai bună a smereniei, s-a înstrăinat de izvorul a tot binele și nu mai are odihnă.

Pe măsură ce omul împlinește dumnezeieștile porunci, puterea dumnezeiască dintr-însul se face tot mai vădită; cu orice faptă bună ce o face omul, iese tot mai mult la iveală chipul dumnezeiesc ce se află în el, devine tot mai mult asemenea cu Dumnezeu, se face fiu al lui Dumnezeu și moștenitor al vieții veșnice.

„De ce îți omori așa trupul?”, întreabă un frate pe un mult nevoitor sihastru. „Ca să nu mă omoare el pe mine”, îi răspunde bătrânul.

În ce mod îl slăvește fiul pe tatăl său? Este evident că prin a face întotdeauna ceea ce este plăcut lui și a nu încălca niciodată nici cea mai mică poruncă a lui, ci a-l asculta în toate cu bunăvoință, supunându-i-se de bunăvoie.

Domnul venind, a desființat legea poruncilor în dogmele ei, adică a făcut-o să înceteze, zicând: este spus la cei vechi „să nu ucizi”, dar Eu vă spun vouă că oricine se mânie împotriva aproapelui său fără pricină este vinovat de ucidere.

Străduiește-te întotdeauna ca, prin împlinirea poruncilor Stăpânului, să îi înveselești pe îngeri și să nu bucuri prin fapte nelegiuite mulțimile ticăloase și disprețuitoare de oameni ale demonilor ticăloși.

„Doamne, de aș avea eu o așa putere, l-aș lua pe bunul și dragul nostru Părinte și l-aș duce-n brațe, pe sus, direct în strană, să ne conducă corul cum o făcea în tinerețe.”