Odată a venit în mănăstirea Bătrânului David un ieromonah, Eufrosin, care slujea la o biserică de mir. Acesta, fără să vrea, a făcut o ucidere, iar cel ucis era sluga unui oarecare boier. Este lucru vădit că și cel viclean și-a băgat coada în treaba aceasta. Supărându-se boierul, l-a băgat la închisoare pe ieromonah, i-a confiscat și tot ceea ce câștigase, după care a rămas sărac și dator, încât nu găsea nicio scăpare din situația aceasta.

Când Bătrânul David a aflat despre necazul ieromonahului, gândindu-se și la sminteala ce se făcuse în Biserică cu ispita lui și la datoriile lui, l-a chemat la mănăstire și mai întâi de toate i-a cerut să-i mărturisească cum s-a întâmplat.

– Părinte, te cred că nu ai voit să săvârșești această ucidere, dar sfinția ta de ce locuiești în lume? Doar ești ieromonah și ai făgăduit să rămâi pentru totdeauna în mănăstire și să ai stăruință în petrecerea îngerească. Dar nu ți-ai ținut făgăduința. Locul tău este în mănăstire, oricâte motive ai fi avut să pleci în lume.

– M-am gândit foarte bine la asta, părinte. Deja îmi simt și eu vinovăția pentru șederea mea în lume și pentru faptul că mi-am încărcat conștiința cu o ucidere. Dar ceva încă mă ține în lume, surorile mele și datoria pe care o am.

– Ascultă! Fiindcă îți văd pocăința pentru plecarea sfinției tale din mănăstire, îți voi plăti eu datoriile tale. Și precum după rugăciunea de iertare se șterg păcatele, așa îți voi șterge și eu datoriile tale. Însă vei rămâne dator Cerului. Iar recunoștința ți-o vei arăta la mănăstirea ta, prin nevoința și pocăința ta.

(Cuviosul David „Bătrânul” – „Copilul” Înaintemergătorului, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 106-107)