Când munceau la ogor, după ce mâncau la amiază, toți simțeau nevoia să se odihnească. În acest răstimp, David dispărea. Toți credeau că și el s-a dus să se odihnească undeva sub vreun copac. Dar, după o vreme, au descoperit că el se ruga. Și se ruga cu atâta tărie, încât nu mai vedea nimic din cele ce se petreceau împrejurul lui.

– Copilul meu, nu te odihnești și tu puțin acum, când este atât de cald?

– Atunci când mă rog nu simt nici căldură și nici altceva. Îmi face plăcere să vorbesc cu Iisus, să mă gândesc la El și să-I mulțumesc pentru toate bunătățile dăruite de El și asta mă odihnește mai mult decât dacă aș dormi. Voi însă trebuie să vă odihniți pentru că ați obosit lucrând atât de mult. Eu nici nu am secerat, nici nu am cules, pentru că nu am semănat nimic. Vin la secerat și la cules numai să nu stau singur acasă. La fel fac și atunci când rămân singur acasă, nu știu cum să-I mulțumesc lui Dumnezeu, lui Iisus Hristos, Care binevoiește să mă asculte totdeauna, să aibă grijă de mine și să-mi dea tot ce am nevoie pentru sporirea mea duhovnicească. Și ție îți mulțumesc, mamă. Dacă vreodată voi pleca de lângă voi, n-am să uit niciodată ce ați făcut pentru mine și vă voi păstra o mare recunoștință toată viața.

– Hristoase Dumnezeule! Maica Domnului! Dar de ce să pleci de lângă noi? Tu o să fii preot în sat, în locul tatălui tău atunci când vei ajunge la vârsta potrivită. Așa am hotărât cu părintele.

– Acest lucru se poate întâmpla într-o bună zi, mamă. Poate că asta e și voia lui Dumnezeu. Dar dacă Dumnezeu nu vrea asta, nu se va face. Eu deocamdată simt nevoia să aflu un părinte duhovnicesc.

– Dar nu îl ai pe părintele ca povățuitor? El povățuiește tot satul și este mereu lângă tine.

– Nu l-ai auzit, mamă, spunând într-o zi: „Eu nu mai am altceva ce să-l învăț pe David. Chiar și dascălii lui îl întreabă despre lucruri pe care ei nu le cunosc”? Nu te teme, mamă, ultimul dascăl mi-a spus că există povățuitori mai sporiți, pustnici și monahi, care au sporit mult prin rugăciune, prin asceză, prin studiul Sfintelor Scripturi și prin cercetarea multor locuri de închinare și a multor dascăli înțelepți. Nu trebuie să stau acasă în tihnă, ci trebuie să merg să caut pe starețul care mă va povățui și mă va sfătui cum să mă nevoiesc, ce voie să lepăd și ce gând să arunc departe de mine. Așadar, eu trebuie să mă ostenesc mult pentru ca Dumnezeu să mă cheme la vreo slujire a Sa. Până acum nu m-am ostenit, nu am dus lipsă de nimic, nu am făcut canon, post, priveghere și rugăciune de toată noaptea.

– Copilul meu, toate acestea mă înfricoșează.

– De ce, mamă? Vrei să spui că te uimesc. Este normal să se întâmple astfel. Anii trec și eu învăț, așa cum este și firesc. Acestea pe care le spun sunt teoria pe care o predau dascălii și pe care am învățat-o și eu de la dascălul meu. Dar toate acestea trebuie să devină lucrare. Însă aceasta nu se poate face în Gradiniță. Nu-ți aduci aminte ce spunea o femeie: „Precum portocalul nu poate ține pe el portocalele pentru totdeauna, așa nici eu nu pot ține pe copiii mei totdeauna lângă mine”.

– Cuvintele pe care le spui sunt cuvinte pline de înțelepciune și mă minunez auzindu-le de la tine, dar mă tem, copilul meu, pentru că ești încă mic. Dorești mai multe decât trebuie și decât poți tu purta.

– Nu ai vorbit bine, mamă. Omul simte înăuntrul său îndemnul de a săvârși ceva bun ca pe un glas venit din Cer. Există însă și glasul eului nostru. Cunosc și eu acest glas. Dar glasul pe care trebuie să-l aud nu este cel al egoismului meu, nu e glasul care vine din firea mea omenească, de lut, ci e glasul pe care-l aștept de Sus. El nu a venit încă, dar simt că se va auzi degrabă.

(Cuviosul David „Bătrânul” - „Copilul” Înaintemergătorului, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 31-32)