Dacă noi căutăm să ne fure somnul din „Doamne, Iisuse...”, pe acea măsură, Bunul Dumnezeu ne ajută a birui patimile. 

Câte zile vei avea, să te ferești a judeca și a osândi. Când îți spune gândul că acela nu corespunde, ori este păcătos, să-i spui așa gândului: „Eu sunt mai păcătos ca acela! Acela poate se mărturisește, poate plânge, poate are smerenie, și Dumnezeu îl iartă pe el pentru că el se pocăiește”.

Dacă am vedea ce izbucnește din noi și ce gândește mintea noastră, atunci am conștientiza că suntem mereu vinovați față de Dumnezeu și că-L mâhnim neîncetat.

Osândirea este cel mai mare păcat, care ne desparte de Dumnezeu. De îndată ce ne vine în minte, s-o coborâm în iad și să spunem: „Vino să te duc la viermele cel neadormit! Vino să te duc în întunericul cel gros, în focul cel veșnic! Ia să ne punem degetele în foc…”.

Cel care se nevoiește va vedea mărețiile lui Dumnezeu și va spune: „La mine ai venit, Hristoase al meu? La mine, vasul cel necurat, ai venit să Te sălășluiești? În inima mea cea murdară? Unde este podoaba? Unde este străduința mea pentru împodobirea sufletului meu, ca să vii și să Te sălășluiești în el?”.

Și, cu tot frigul și amorțeala iernii, nu numai că toate sunt la locul lor, dar mai mult încă, nimic nu e lipsit de încântare și frumusețe.

Unde strălucește harul lui Hristos, acolo întreaga ființă a omului se schimbă și ajunge într-o așa stare, precum natura în vremea primăverii.

Spălat și umezit de apele primăverii, pământul începe a se acoperi cu verdeață și cu flori.

Umblați în dragostea blândeții, în cuvântul adevărului, în puterea lui Dumnezeu, urmând celor smeriți și urechea astupându-v-o de la neascultare, țineți-vă departe de orice cuvânt al împotrivirii și, supunându-vă unor mai dese înfrânări ascetice, puneți căpăstru trupului!

O, omule, când te vei răni la suflet de cele mai ascuțite săgeți ale păcatului, nu întârzia să aduci durerea Doctorului celui folositor de suflet.