Creștinul și „răzbunarea” prin bunătate
„Dacă vrăjmașul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci, făcând aceasta, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui!” (Romani 12, 20). Este ca și cum te-ai răzbuna pe el. Deci, prin iubire, prin lipsă de răutate, prin bunătate, creștinul se va răzbuna cel mai bine.
„Versetul acesta (Romani 12, 20) – învață Sfântul Ioan Gură de Aur – a dat multora pretextul să-l judece pe Apostolul Pavel. Astfel zic: «Iată, Pavel pe de o parte ne învață îngăduința și iubirea de oameni, iar pe de altă parte ne îndeamnă să adunăm cărbuni aprinși pe capul vrăjmașului!»
Fără îndoială, să dăruiești vrăjmașului tău apă și hrană este lucru minunat, însă a-i spune că prin acest lucru îi arzi capul stârnește sminteală. Pe de o parte arăți că nu ai milostivire, pe de altă parte, prin binele pe care-l faci atragi asupra ta mare pedeapsă. Cu siguranță că Sfântul Pavel nu se referă la un asemenea lucru, ci la cu totul altceva.
El știa bine ce lucru greu este împăcarea grabnică cu vrăjmașul. Un lucru greu nu prin firea lui, ci din trândăvia noastră! Și, ca să facă ușor ceea ce este greu, a adăugat ca momeală cuvintele: «îngrămădești cărbuni aprinși pe capul vrăjmașului tău» când îi faci bine! Adică, prin nădejdea că-i vei face rău, te grăbești să-i faci bine. Însă, astfel, ieșiți câștigați amândoi, și tu, și vrăjmașul tău! Tu, când faci bine vrăjmașului tău, încetul cu încetul scoți dinlăuntrul tău dispoziția pentru pedepsirea acestuia și devii prietenul lui. Nimeni nu-și va îngădui să-l aibă drept vrăjmaș pe cel pe care-l hrănește, chiar dacă ar porni cu scopul să-l pedepsească. Vrăjmașul tău, pe de altă parte, va deveni prietenul tău, pentru că nimeni nu este atât de netrebnic și nesimțitor, încât să nu-l aibă drept prieten pe cel care-l hrănește.”
(Arhimandritul Vasilios Bacoianis, Nu te mai suport! – Arta împăcării cu tine însuți și cu ceilalți, traducere din limba greacă de Pr. Victor Manolache, Editura de Suflet, București, 2011, pp. 98-99)