Începătorul oricărei virtuți este Dumnezeu, precum soarele, al luminii de toate zilele.

Păcătuind, să nu învinovățești fapta, ci gândul!

În conștiință, omenescul se întâlnește cu dumnezeiescul. Ea e și a lui Dumnezeu și a omului. Prin ea, omul se află în legătură ontologic-dialogică cu Dumnezeu. Ea e fața omului întoarsă spre Soarele existenței.

Vei putea descoperi cu folos pentru alții după ce ai crescut tu prin împlinirea lor, ca să iradieze din tine forța desăvârșirii tale, la care ai fost ridicat din practicarea celor poruncite ție.

Cel smerit își taie nu numai voia mândriei sale, ci și voia mândriei celuilalt.

Când ai o virtute? Când n-o mai cauți, când o ai, când simți că o ai, că izvorăște din tine, când se revarsă din tine. Dacă zici: „Oare cum să fac să fiu smerit? Oare ce-aș mai putea să fac să am smerenie?”, înseamnă că încă n-ai smerenie, că o cauți.

Când te gândești la cuvintele Sfântului Isaac Sirul, că „rugăciunea este o bucurie care înalță mulțumire”, ai satisfacția sufletescă pentru că ai întâlnit un lucru de valoare. Sau Sfântul Marcu Ascetul când spune: „Credința neclintită e un turn întărit și Hristos se face toate celui ce crede” – e o lumină și o bucurie.

Să știți că nu există păcat pe care să nu-l poată ierta Dumnezeu, dacă omul părăsește greșeala, pentru că lui Dumnezeu Îi e propriu a ne milui și a ne mântui. 

Toți fiii lui duhovnicești, care ne aflam acolo, l-am certat pe Mihail pentru comporta­mentul lui. Bătrânul însă, cu smerenia lui sinceră, ne-a spus: „Nu-l certați... Mă iubește și de aceea nu mă lasă să-mi dau aere”. Ne-a închis gurile și nu mai știam ce să mai spunem...

După o vreme, am visat că au venit la mine niște bătrâni de demult, îmbrăcați cu haine din acelea care se purtau pe vremuri. Aceia mi-au spus: „Fiule, tu ne-ai scris în pomelnic, dar starețul tău nu ne pomenește”.