Ea este vocea lui Dumnezeu în sufletul omului, al cărei scop este acela de a distinge între bine și rău, de a-l cultiva pe primul și de a-l evita pe cel din urmă.

Libertatea voinței a fost cea care a definit demnitatea omului – o demnitate care l-a înălțat cu mult înaintea altor făpturi.

„Când, însă, din cauza slăbiciunii voastre se întâmplă să călcați legea, vindecați-vă îndată prin pocăință.”

Dumnezeu ne-a asigurat acolo în Cer multe bogății. Însă atunci când cerem să ne ușureze de o încercare, el dă aceste bogății altora și astfel o pierdem.

Așa cum aceia nu se revoltă, nu deznădăjduiesc și nu blestemă, ci își ridică crucea cu răbdare, la fel să faci și tu: ridică-ți crucea și ai multă răbdare.

Zi de zi, să-și ia omul crucea sa – crucea răbdării necazurilor, a punerii de sine pe ultimul loc, a îndurării amărăciunilor și a bolilor, a acceptării tăcute a ocărilor, a ascul­tării depline și fără rezerve, neîntârziate, de bună­voie, bucuroase, neînfricate, statornice.

Dumnezeu nu cere de la începători rugăciune neîmprăștiată, care se dobândește în timp îndelungat și cu multă trudă.

Dacă te rogi cum se cuvine, să aștepți să-ți vină ceea ce nu se cuvine.

Mulțumim lui Dumnezeu pentru această stare de har ce i s-a trimis, care este, cum s-ar zice, o pregustare a vieții fericite care o așteaptă.

Pocăința înseamnă să recunoști că Împărăția Cerurilor este în noi, lucrătoare printre noi. Numai în măsura în care acceptăm venirea acestei Împărății vor deveni toate noi pentru fiecare.