Să nu lăsați gândurile să vă intre în inimă, ci atunci când vor veni să vă sculați împotriva lor, chemând în ajutor pe Dumnezeu.

Orice lucru am face, dar mai ales slujirea bisericească, trebuie făcut până la capăt, până la sânge, trebuie să fim gata să murim pentru el.

Cel luptat de curvie să se roage și să cheme în ajutor pe Sfânta Muceniță Tomaida, care a fost ucisă pentru curăție.

Când omul duce viață duhovnicească, atunci în necazuri (iar Domnul este întotdeauna aproape de cei necăjiți) el se bucură și mai mult cu inima, lăuntric, în chip de taină, în adâncurile duhului său, de această împărtășire cu Dumnezeu.

Fără Dumnezeu oricum n-o să izbândești nimic; de aceea Domnul și zice: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu, și toate celelalte se vor adăuga vouă” (Luca 12, 31).

Dumnezeu este singurul care dă plinătate și Îngerilor și Sfinților și nouă. Fără Dumnezeu, nu ne putem iubi nici pe noi înșine, cu atât mai puțin pe semenii noștri.

Aceasta vrea Domnul de la noi, să respingem răul prin înțelegere și să ne întoarcem cu toată inima și cu toată ființa noastră către El, către Domnul. Dispoziția pe care o avem față de semeni este dispoziția pe care o avem și față de Dumnezeu.

Ne necăjim la nesfârșit pe noi înșine și ne tulburăm cu totul – nu numai fizic, ci adeseori și psihic, ne tulburăm pe noi înșine. Multe sunt bolile trupești de care numai noi suntem vinovați, pentru că nu avem gânduri bune.

Am cunoscut un așa suflet, care două săptămâni înainte de moarte, cu bucurie și cu nesaț, aștepta și se ruga în boala ei: „Maica Domnului, ia-mi sufletul!”. Și asta nu din deznădejde, ci din însuflețirea Duhului Sfânt.

În ucenic trebuie, totuși, să se nască o dorință de mântuire, așa încât să poată și acel ucenic să spună ce am auzit de la Părintele Sofronie: „Ce se îngrijorează cutare, dacă eu sunt așa sau dacă sunt altfel? Cine poate să se teamă mai mult pentru mântuirea mea decât eu însumi?”.