A te apropia de Dumnezeu nu este o obligație, nu vine dintr-o presiune, ci este firescul lucrurilor. Atunci se împlinește omul, când se apropie de Dumnezeu.

Nu există nimic întâmplător în viață și nici nu poate exista, căci Dumnezeu Proniatorul conduce lumea și fiecare împrejurare are un sens duhovnicesc înalt și este dăruită de Dumnezeu pentru împlinirea scopului vieții noastre de a-L cunoaște pe Dumnezeu.

Nu degeaba spune înțelepciunea populară: „Măsoară de șapte ori până ce tai o dată”. Și tocmai aceasta ne-am dezobișnuit a o mai face. Noi nu chibzuim și nu măsurăm, ci cu toții tăiem și îmbucățim, iar când o faci pe viu, doare.

Toate aceste dificultăți ‒ necesitatea ostenelii, a răbdării, a smeririi sinelui ‒ devin pentru mulți, care s-au obișnuit să caute în viață numai bucurii și plăceri, un obstacol pentru creșterea în viața duhovnicească, iar crucea mântuitoare, pe care fiecare om trebuie să o ia și să o ducă în mod conștient și cu dragoste, singura cu care ne putem rupe de atașamentele și slăbiciunile lumești, este respinsă ca o greutate cu neputință de dus.

Omul pe cât este de mic, pe atât este de mare, pe cât de înțelept, pe atât de fără de minte, pe cât de bogat, pe atât de sărac, pe cât de bun, pe atât de rău. Cunoaștem multe, dar ignorăm și mai multe.

Să nu ne rușinăm, să nu ne temem, să nu ne fie frică să ne expunem, ca să putem fi ajutați. Să nu începem iarăși să ne comparăm cu cei mai răi. Să încetăm să considerăm că nici un duhovnic nu este în stare și destul de vrednic să ne asculte.

Faptul că suntem creștini și avem inimă bună nu o vom arăta atunci când ne lingușesc, ci când ne supără, când lucrurile nu merg cum am vrea noi, când nu suntem recunoscuți, când nu suntem luați în seamă.

Omul vechi, omul sufletesc, numește libertate puterea de a-și împlini voia proprie.

Sufletul nostru este extrem de sensibil și orice nu ne place sau ne doare din ce ne face sau spune cineva, ne tulbură.

Cum deosebim dacă nu putem să ne facem rugăciunea de seară din cauza oboselii sau din lene?