Să nu-i judecăm niciodată pe ceilalți, să nu facem diferențe între cei buni și cei răi, pentru că niciodată nu știm ce este în sufletul omului, numai Dumnezeu cunoaște sufletul omului. Că poate a fost ceva în viața acelui om, o frustare, poate ascunde o rană prin agresivitatea lui, și tu nu știi…

Biserica întotdeauna caută în om ceea ce este bun, tot ce constituie fondul bun originar, creștin, ortodox. Față de psihologia abisală modernă, Biserica cercetează adânc sufletul nostru prin preoți, prin spovedanie, prin discuții de la suflet la suflet. Sfinții Părinți au instituit regulile spovedaniei, au cercetat adâncurile sufletului omenesc până în cele mai mici amănunte ale lui și au alcătuit întrebări privind regula spovedaniei. De aceea, Biserica trece dincolo de stratul superficial al culturii, al educației, care poate să aibă resurse în adânc sau nu, dincolo de teorii, de calcule, de justificarea faptelor noastre bune sau rele, și merge în adâncul duhovnicesc al sufletului nostru.

Dincolo de „monstrul” din adâncul sufletului nostru, când suntem cu conștiința încărcată de păcate, dincolo de faptele noastre rele, Îl regăsim pe Iisus Hristos. De aceea Mântuitorul și spune că „pe Mine M-ați văzut în închisoare și ați venit la Mine, M-ați hrănit, Mi-ați dat să beau”. Și noi întrebăm: „Când Te-am văzut în închisoare, când Ți-a fost foame sau sete?!”, iar El ne răspunde că „atunci când pe cei mai mici ai Mei i-ați cercetat, pe Mine M-ați cercetat”. Așa că aceasta este cea mai adâncă, cea mai abisală introspecție pe care o facem în inima noastră: să-L găsim pe Dumnezeu în noi. Și atunci, regăsindu-L pe Dumnezeu în noi și întorcându-ne spre El cu toată inima noastră și cu mintea noastră, ajungem la rugăciunea pentru noi și pentru ceilalți.

(Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, ediție îngrijită la Mănăstirea Diaconești, Editura Bonifaciu, 2009, pp. 38-39)