Totuși, trista situație în care ne aflăm nu trebuie să ne ducă la deznădejde. Dumnezeu ne-a lăsat medici și medicamente duhovnicești care pot, prin darul Duhului Sfânt, să dezrădăcineze cu desăvârșire acest egoism.

Atunci eu, în loc să fac metanie și să zic: „Iartă-mă, preacuvioase părinte”, m-am mâniat și am fugit în pădure, zicând în mintea mea că numai din răutate mi-a făcut acest gest, ca să mă facă de rușine față de lume.

Vezi pe cineva că a greșit, să-ți fie milă de el: „Doamne, săracu’, uite ce i-a făcut diavolul…” și să nu judeci pe nimeni.

Cum auzea ușa deschizându-se, începea să binecuvânteze: „Domnul Dumnezeu...”. Cum auzea un zgomot, iar binecuvânta, totdeauna era cu binecuvântarea pe buzele sale.

Dacă îi spui gândului: „Am să-l ocărăsc mâine”, vei scăpa; dar dacă îi zici azi... fără să vrei ai pierdut. Gata, ai picat; adică Duhul Sfânt ne lasă în părăsire.

Dacă noi căutăm să ne fure somnul din „Doamne, Iisuse...”, pe acea măsură, Bunul Dumnezeu ne ajută a birui patimile. 

Câte zile vei avea, să te ferești a judeca și a osândi. Când îți spune gândul că acela nu corespunde, ori este păcătos, să-i spui așa gândului: „Eu sunt mai păcătos ca acela! Acela poate se mărturisește, poate plânge, poate are smerenie, și Dumnezeu îl iartă pe el pentru că el se pocăiește”.

Dacă am vedea ce izbucnește din noi și ce gândește mintea noastră, atunci am conștientiza că suntem mereu vinovați față de Dumnezeu și că-L mâhnim neîncetat.

Osândirea este cel mai mare păcat, care ne desparte de Dumnezeu. De îndată ce ne vine în minte, s-o coborâm în iad și să spunem: „Vino să te duc la viermele cel neadormit! Vino să te duc în întunericul cel gros, în focul cel veșnic! Ia să ne punem degetele în foc…”.

Cel care se nevoiește va vedea mărețiile lui Dumnezeu și va spune: „La mine ai venit, Hristoase al meu? La mine, vasul cel necurat, ai venit să Te sălășluiești? În inima mea cea murdară? Unde este podoaba? Unde este străduința mea pentru împodobirea sufletului meu, ca să vii și să Te sălășluiești în el?”.