Moaștele sfinților noștri nu sunt idoli, sau dumnezei, sau forme ale lui Dumnezeu, iar închinarea la ele nu este idolatrie. De vreme ce Dumnezeu le-a dăruit cu nestricăciune și putere tămăduitoare, noi ne închinăm la ele, deoarece prin aceasta Îi aducem slavă tot lui Dumnezeu.

Unde și când lipsește credința în Dumnezeu, toate se clatină; unde și când puterea credinței în Dumnezeu lucrează prin virtutea iubirii, acolo toate cresc, înfloresc și rodesc.

Din libertatea bine întrebuințată se nasc toate virtuțile și comorile morale și spirituale ale omenirii; din abuzul de libertate se nasc toate viciile și relele.

În Noul Testament întâlnim aproape aceleași numiri date lui Dumnezeu ca și în Vechiul Testament. Iisus Hristos propagă credința în Dumnezeu Creatorul, Dumnezeul cel unic, „Dumnezeul părinților”, Dumnezeul cel Viu, Dumnezeul proniator, Mântuitor și Judecător al lumii.

Prin această împlinire a poruncilor dumnezeiești, prin mijlocirea Harului, ne facem moștenitorii nespusei bucurii sau, ceea ce este același lucru, ai bucuriei dumnezeiești, potrivit cuvintelor lui Hristos: „Dacă păziți poruncile Mele,... bucuria Mea să fie în voi și ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15, 10-11).

Noi așa o cinstim pe Maica Domnului ca pe cea mai înaltă dintre toți sfinții, ca pe cea mai aleasă, ca pe aceea ce este unică în lumea aceasta.

Sfânta Fecioară era un vas desăvârșit, care cuprindea toate harurile duhovnicești și virtuțile dumnezeiești.

Nepătimirea nu este numai un lucru negativ, ci și unul pozitiv, întrucât presupune dobândirea virtuților, ceea ce este lucrarea Duhului Sfânt.

„Plata înfrânării este nepătimirea, iar a credinței, cunoștința; nepătimirea, la rândul ei, naște discernământul, iar cunoștința, dragostea de Dumnezeu.” (Sfântul Maxim Mărturisitorul)

Întristarea după Dumnezeu este un mod de viață care curățește sufletul și purifică mintea, învrednicind-o de mângâierea dumnezeiască.